Lovinescu nu e un scriitor montaignean; critica e, la el, o ambiţie, o profesie şi o rutinã (au mai existat critici care sã ţinteascã genericul, ‘impresia’, cum o numea Lovinescu—şi nu analiza, nu explicarea; de ex., Stevenson). Altfel spus, Montaigne nu publica foiletoane.
Foiletonist, Lovinescu profesionalizeazã critica—dupã modelul acelor francezi pe care îi citea cu nesaţ Perpessicius—foiletonişti şi cronicari literari, cum dãduse atâţia Franţa, de la Sarcey la Miomandre, şi care fac gazetãrie literarã, lucrativã sau nu.

Ralea se interesa atât de literaturã, cât şi de psihologie. Existã, la Ralea, preocupãrile pentru literaturã şi psihologie (şi sociologie, esteticã, filozofie). Atitudinea lui Ralea faţã de doctrinele studiate (Durkheim şi Janet) e aceea a cuiva care pleacã de la un curs cu câteva ‘idei generale’, subliniate, e a unui om interesat de ideile generale, de principii, nu de filigranul unui sstem; nu discutã niciodatã aspecte, raţionamente, etc.. Ceea ce îl intereseazã e rezumabilul, generalul unei doctrine, tezele principale, nu caracteristicile care necesitã analizã. Ralea nu discutã nicãieri vreo trãsãturã anume a sistemelor lui Durkheim şi Janet, ci se mulţumeşte sã facã apel la ideile generale ale acestora.

Originalitatea nereprimatã.

Adâncul existenţei nu trebuie înţeles în chip magic, nici interpretat în termeni magici; AS, LW, GS, Jung. Experienţa adâncului acestuia necuprins al existenţei—misteriosul existenţei, tainicul. E, aşadar, cu totul altceva decât sacramentalitatea, care înseamnã revelare, dezvãluire, pozitivitate. Însã magie nu înseamnã niciuna.

Mie Negoiţescu mi s—a pãrut când prolix şi fãrã şir, când convenţional şi banal, şi vag incoerent.

Tocmai ca dramaturg, Lovinescu nu trecuse neremarcat.

La Lovinescu, maiorescianã e numai atitudinea intelectualã, ‘principiul critic’, nu şi aceea literarã, care e a unui foiletonist calofil. Se poate spune cã Lovinescu pãstreazã, sau preia, atitudinea intelectualã a lui Maiorescu, asociind—o unei atitudini literare proprii, care nu mai e aceea a lui Maiorescu, ci se exprimã în practica de foiletonist.

Paloarea lovinescianã şi francianã; lui Lovinescu, care, în tinereţe, îl întâlnise pe stradã, France nu îi apãrea ca satirul destãinuirilor picante, ci ca exponentul intelectualitãţii (acelaşi român nu noteazã, din câte ştiu, vulgaritatea lui Faguet, care—l frapase, din anecdote şi bârfe, pe Renard). O portretisticã a ocazionalului, a întâlnirilor acestora pe stradã, existã la Cãlinescu (M. Caragiale, Iorga—întâlniţi pe stradã).

Faguet—la Renard, Lovinescu, Montherlant.

Stoicii îţi pot plãcea în felul lui Montaigne—sau în felul lui Montherlant; asumarea existenţialã a citirii stoicilor e diferitã. Stoicii nu sunt un panaceu, nu sunt panaceul filozofic; cu alte cuvinte, stoicii îţi pot plãcea ca lui Montaigne, sau ca lui Montherlant—dupã firea fiecãruia. Stoicii nu l—au amãrât pe întâiul—şi nu l—au salvat pe al doilea. Unuia îi plãcea Cezar—celuilalt, Pompei cel Mare. Cu alte cuvinte, a existat un francez care îi admira pe stoici şi pe Cezar—şi un alt francez, care îi admira pe stoici şi pe Pompei.

Îngroşarea trupului—şi a minţii, boala minţii.

GS, CDG, ME de M, kantism, Lovinescu.

Cititul (Lovinescu) şi adnotarea—Schudt, Horguelin şi policierurile, dublinezul şi recitirea, Bloy, R. Petrescu, JG, catolicul Watson, AS, ME de M şi Coleridge.

New Wave—ul a fost post—punk—ul de discotecã, şi de divertisment.

PROSTUL GUST SAVUROS ŞI ADICTIVITATEA. Sapiditatea kitschului, a unor stângãcii, a unor erori de gust. Hugo, Powell, The New York Dolls, SF—ul, autorii dispreţuiţi de ÉF, Breban [FMD şi ÉZ!], Walsh, ‘micii maeştrii’ americani promovaţi de cãtre CDC; PZ despre MP. Poate exista o apreciere, autenticã artistic, pentru aşa ceva.
Gustul artistic înseamnã ‘urechea’, simţul pentru armonie, simţul inefabilului, constatare împotriva cãreia nu pot nimic—rãscruce şi diferenţiere.
Analiza explicã impresia.
A diferenţia bunul gust, autenticul, execrabilul, ratatul, neconvingãtorul, sapiditatea, nereuşita.
Inutil sã adãugãm cã existã prost gust fãrã sapiditate, anost. Existã platitudinea prostului gust.

Labirintele umane sunt nu sociale, sau social—profesionale, ci mintale, comportamentale. Omul îşi e propriul temnicer.

Pasionat de labirinturi, evreul argentinian nu le cãuta explicaţia la autorii creştini. Labirinturile sunt simbolurile deprinderilor şi condiţionãrilor, ale inexorabilului acestora.

Pe scurt, cred în poezia durerii şi a nimicirii; nu şi în filozofia lor, în teoretizarea lor.

Existã ‘ideea ca trãire’, ‘ideea poeziei’. E intelectualitatea proprie artei.

O existenţã nãclãitã, îngãlatã şi larvarã, confuzã şi derizorie.

Dintre toate artele, le prefer pe acelea ale limbajului. Literatura nu e arta cuvântului, ci a limbajului, la fel cum muzica nu e arta sunetului, ci a limbajului. Eu nu caut ‘cuvântul’, ci limbajul. Cinemaul înseamnã constrângerea, falsificarea şi distrugerea afectivitãţii, şi nu ştiu cum de oameni ca Horguelin şi ‘Morgan’ pot mãcar sã se amuze cu aşa ceva, cu o asemenea unealtã de abrutizare. Prefer sã fumez şase ţigãri, decât sã vãd un film.

Morala fãrã metafizicã e moralism; predicile ateilor virtuoşi o ilustreazã.

Nu cred cã prejudecãţile, cutumele, deprinderile creştinilor din vechime erau mai evanghelice decât ale noastre, nici mai legitime sau mai ‘biblice’. Erau tot pleavã, lestul civilizaţional. Ba chiar se poate sã fi fost de o sãlbãticie mai turbatã decât ale noastre. Cu alte cuvinte, nu cred în primatul a ceea ce e vechi şi recept.

‘Lipsa de inimã’ e o boalã, nu un defect.

Cred cã ‘începutul pus’ (mântuirii, filozofiei, vieţii de cuplu) trebuie sã fie bun, nu neapãrat desãvârşit; iar în cazul filozofiei, pot înţelege de ce Descartes reprezintã un astfel de început bun.

Omul nu îşi poate face fiinţa pe care nu a gãsit—o.

Eu înţeleg iubirea ca pe o dependenţã afectivã foarte marcatã; nu cred cã existã o definiţie corectã a iubirii, ci diferite moduri de a trãi afectivitatea sexualã, sau afectivitatea cuplului. (Deşi, ceea ce Gage denumeşte sexual, eu aş denumi mai degrabã erotic.)

Am cunoscut un opincar parşiv care le ura pe femeile cãrora le place sã facã dragoste, şi pentru care dreptul la orgasm e un monopol masculin.

Tiparul e acela de curiozitate şi indiferenţã; adicã, indiferenţã, cu pusee de curiozitate ocazionalã, rece.

Pentru Lovinescu, ‘impresia’ înseamnã caracteristica genericã a unei opere; pe de altã parte, dintre cei patru critici francezi semnalaţi în legãturã cu aşa—zisul impresionism lovinescian, unul e un universitar şi foliteonist cu preocupãri diverse (filozofie, politicã), pe care nimeni altcineva nu—l considerã … impresionist, iar altul e un simbolist, aşa încât rãmân numai doi impresionişti revendicabili ca atare.

Eliot şi critica de teatru. Dramaturgi italieni, români, scandinavi, nemţi, ruşi, japonezi.
Gherea. Sorbul, Lovinescu (v. şi Maiorescu), Gib, Camil P.. Autenticitatea literarã.
Paleologu despre teatru—ILC, Camil P. şi H de M.

Placiditatea cuplurilor de azi. Neexclusivitatea iubirii.

Dacã vreau o muzicã aptã sã îmi dea puţinã fericire, ascult Ladytron, D. Duran, Ultravox; ieri, joi, în gardã, am vorbit puţin şi despre electropopul à la D. Mode, şi despre rapul mai rãsãrit.

Ratarea iubirii, ca temã lovinescianã.

Istoria, prestidigitaţiile, jonglarea, tipologiile, tiparele, rãmân secundare, subordonate trãirii.

Schudt& jurnalele lui Bloy, R. Petrescu, Renard, Rainer.
Barbellion& Pavese.
Formatul—AS.
Formatul schopenhauerian.
Weininger, Rozanov; FN şi Bloy.
Ceea ce e neconvingãtor.
Jurnalul lui Tolstoi mi se pãruse savuros în ed. veche—şi indigest, anost în aceea nouã.

Tupeul e o funcţie a mãrginirii şi a cinismului; comportamentul, în ansamblu, e o funcţie a cunoaşterii.

Anomia eroticã.

Fiinţele, nu culturile, nu nivelurile culturale.

Estetica punk/ post—punk/ New Wave/ post—rock.

Filigranul unei învãţãturi.

Sunt un ascultãtor de alternativ (post—punk, indie, grunge) şi New Wave. Punk—ul a început prin a fi alternativ. A fãcut parte din mişcarea rock—ului revizionist.
Altfel, cred în genuri muzicale cât mai cuprinzãtoare, nu în fãrâmiţare. Oricum sensul acestor etichete e unul istoric, nu topologic.

Trãirile sunt mai importante decât actele, decât lucrãrile; ascetica rãsãriteanã spune cã trãirile negative sunt în mod necesar pasagere, dacã decursul e normal. Ascetica apuseanã tinde sã minimalizeze semnificaţia trãirilor.

Lovinescu e un autor cu care îţi place sã petreci timp—citindu—l, reflectând, şi gândindu—te la înţelesul dat de Paleologu ‘petrecerii’; îndeletnicire care lui Noica i—ar fi apãrut ca zãdãrnicia purã (cititul lui Lovinescu, vreau sã spun).

La Noica, filozofia ajunge, CA DISCIPLINĂ, sã evalueze o culturã care îi e intrinsec inferioarã. Astfel înţeleasã, filozofia nu mai e decât un exerciţiu de aroganţã. A evalua, astfel, cultura, înseamnã a o privi de sus; e şi o formã de dezabuzare.

A înţelege oamenii ca pe lut însufleţit, nu ca pe ‘îngeri în trup’ (idealul dualist al monahismului greşit).