Însemnare despre moderniştii catolici

Însemnare despre moderniştii catolici



Modernismul de acum un veac nu a fost o sectã sau o facţiune, ci numele generic dat dizidenţei bisericeşti, grup foarte eterogen, în ansamblul cãruia se pot desluşi nişte tendinţe generale, însã nu o linie unitarã; dealtfel, lucrurile se ştiau încã din epocã, şi, dat fiind caracterul intelectual, ideatic, adesea filozofic al mişcãrii acesteia de împotrivire faţã de despotismul roman, era firesc sã existe, în fapt, o diversitate, adesea deconcertantã, de idei, etc.. Nu a existat, cu alte cuvinte, un ‘crez modernist’. Modernismul a denumit, generic, tot ceea ce contrazicea, într—o privinţã sau alta, însã în sensul liberalizãrii, normele Romei.
Însã modernismul bisericesc a ajuns sã denumeascã nu numai tendinţa de înnoire; a existat şi un modernism subversiv, sau de rea—credinţã, care nu era decât anticreştinism mascat, pornire anticreştinã drapatã ca istorie, analizã criticã, etc.. Acest modernism subversiv, contestatar, şi opus în principiu catolicismului, dacã nu chiar creştinismului în ansamblu, sau şi oricãrui fel de teism, nu a rezistat.
Aşadar, a existat un modernism care înnoia—şi un modernism care submina. Decisiv, pentru caracterizarea lui, e faptul cã modernismul a fost în primul rând o mişcare de idei, o revendicare de naturã intelectualã.
Inspiraţia datã de liberalismul protestant şi de noile filozofii e mai pretutindeni evidentã. Principiul moderniştilor a fost cã reprezentarea modernã despre realitate e la fel de legitimã ca şi acelea care i—au premers, şi cã progresul ştiinţific lasã neatinsã esenţa creştinismului, aşa încât esenţialul creştinismului e ceea ce va rezulta din supunerea reprezentãrilor primite, ‘tradiţionale’, ‘îndeobşte admise’, la examenul critic al prezentului. Ceea ce în acord cu normele gnoseologice ale altor vremi ar fi credinţã, azi nu mai e decât credulitate, extrinsecã, exterioarã credinţei, neaparţinând esenţei creştinismului—aceasta e axioma modernismului. Dacã nu va existând progres, linear sau altfel, în cunoaştere, e cert cã existã nici declin, ci fiecare epocã are dreptul la formularea conţinutului credinţei conform modalitãţilor ei proprii, organice, de cunoaştere; aşa se face cã la un modernist englez gãsim apreciere pentru Sf. Pius al X—lea, rugãciune, unii Pãrinţi—însã şi o criticã drasticã a miraculosului în religie, etc.. Trecutul le apãrea moderniştilor catolici ca fiind caracterizat de naivitate gnoseologicã, de reprezentãri false, greşite, inadecvate. Credeau—cu toate cã li s—a fãcut proces de subiectivism—în caracterul obiectiv al cunoaşterii; în ecuaţia lor trebuiau echilibrate datele ştiinţelor moderne şi ale credinţei, cu respectivul caracter de obiectivitate al fiecãrora.
Generic, drept modernism a ajuns sã fie calificatã orice tendinţã criticã, de punere în cauzã a ortodoxiei romane. Însã, în linii mari, modernismul catolic nu a însemnat, şi nu a antrenat, şi o deconfesionalizare; catolicii, fie şi dizidenţi, au tendinţa de a fi mândri de Biserica lor, existã o mândrie nu numai în a fi catolic, ci în Biserica însãşi—spre deosebire de protestanţi, care se mândresc cu Reformatorii, cu etosul, nu cu Bisericile lor. Aşa se face cã moderniştii catolici nu s—au deconfesionalizat—uneori, nici chiar aceia excomunicaţi sau suspendaţi.
Modernismul reprezintã un mãnunchi de intenţii diferite, adesea divergente, care n—au fost aduse la unison, şi ale cãror caracteristici comune sunt înrâurirea filozofiei şi a filologiei şi istoriei moderne, şi dizidenţa, fronda faţã de monolitul ortodoxiei romane aşa cum era aceasta înţeleasã în vremea respectivã. Se vorbeşte câteodatã despre modernism ca şi cum ar fi fost un stat major; însã e termenul generic pentru o multiplicitate de orientãri, idei, intenţii, etc..