Asprimea cu care Maiorescu judeca puţinãtatea rezultatelor ştiinţifice ale altora e disproporţionatã cu precaritatea propriilor lui realizãri. Pentru un motiv sau altul, Maiorescu socoate cã numai istoricii şi filologii sunt taxabili, şi ocoleşte cu grijã sã se refere la scrisul filozofic românesc. Formal cel puţin, Maiorescu se specializase el însuşi; nu era mai puţin specializat decât istoricii şi filologii pe care îi bagateliza, şi nu şi—a onorat specialitatea, decât prin calitãţi de dicţie, prin enunţarea în care l—a urmat Negulescu (acesta, nu atât de neglijabil ca filozof; la fel ca Petrovici, unul din patricienii filozofi, şi dispreţuitor al plebei). Nu pãrea preocupat de ceea ce (n--)a fãcut el însuşi ca savant, şi ca filozof de catedrã; ‘sterilitatea’ lui nu cred cã e programaticã, impusã, disciplinarã, ci funciarã. Maiorescu s—a prevalat mereu de o iluzorie vocaţie ştiinţificã—aceasta nu l—a dus dincolo de un manual de logicã. ‘Filozof’ neînsemnat, n—a înţeles sã renunţe la niciuna din ambiţiile carierei publice. Politica, avocatura, chiar profesoratul, l—au acaparat pe Maiorescu mai mult decât literatura; e uimitoare temeritatea cu care Maiorescu judecã realizãrile lui Hasdeu (culegerea de documente, ‘Istoria …’, monografia limbii sc. XVI, dicţ.). Bagateliza cu lejeritate ceea ce au scris Xenopol şi chiar Hasdeu; Onciul e singurul istoric pe care îl omagiazã în trecerea în revistã pe care o face publicaţiilor noastre savante. Vocaţia maiorescianã a fost cariera.
Elevii lui au fost Motru, Pogoneanu, Petrovici, Negulescu—în general, autori neinteresanţi. Calitatea filozoficã avea sã vinã abia odatã cu Petrescu, Florian şi fiul lui Gherea.