Schudt& malaezianul, ME de M& Ralea, marginalii, glose şi adnotãri.

‘Morgan’—un şicanator, un cusurgiu. Îmi aminteşte de alţi cusurgii de meserie—George şi Kurp. Omul ale cãrui obiecţii sunt fundamental neinteresante, pur şicanatoare; bineînţeles, la ‘Morgan’ e şi supãrãtoarea caracteristicã francezã de isteţime epatantã şi de blazare, o afectare resimţitã ca foarte nelalocul ei, o tendinţã de a bagateliza, o ironie mai degrabã sâcâitoare, decât convingãtoare—‘caracteristica francezã’, dupã cum am zis, înclinaţia de a persifla şi bagateliza.

DESPRE NEASUMARE, LABILITATE, ELASTICITATE. Existã elemente de civilizaţie—de ‘mentalitate’, am spune noi—care ne diferenţiazã profund de creştinii altor vremuri—şi, cumva, ne şi separã. Însã noi nu suntem mai diferiţi de ei, decât ei de noi; dacã societatea noastrã, cu cutumele ei, diferã de a lor, şi a lor diferã de a noastrã. De ce tot repet aceste lucruri? Fiindcã specificul lumii moderne, al societãţii apusene moderne, în al cãrei climat trãim, nu e o formã socialã mai puţin legitimã decât societatea agrarã, sau medievalã—sau, pur şi simplu, decât ‘lumea veche’—cu instituţiile, deprinderile, cutumele ei. Luxul de alegere, huzurul de discernãmânt, relativa relaxare, plusul de amânare pe care şi le îngãduie, în viaţã, omul societãţii occidentale de azi, nu sunt rãsfãţuri reprobabile, simptome de decadenţã, ci un progres civilizaţional real, obiectiv, care nu trebuie dezinstituit în numele deprinderilor şi obiceiurilor mai spartane ale trecutului.
Eu mi—am trãit viaţa—aproape 34 de ani, pânã acum, dintre care 15 ca ins matur—în cheia neasumãrii—schimbând, dupã plac, intenţiile de studiu, studiile însele, apoi vocaţiile (ezitând, de pe la 27 de ani, în direcţia monahismului occidental), apoi specialitãţile medicale (mã aflu la a treia). Pura elasticitate e un lucru bun, un lucru pozitiv; semnificaţia negativã, conotaţiile negative îi pot veni, şi îi vin, dacã e cazul, de la conţinuturile de viaţã singulare, individuale, pe care le primeşte. Ca orice funcţie, elasticitatea e neutrã.

În urmã cu 4 z., în ajunul mergerii la tabel, am avut, dupã—amiaza, o reprezentare puternicã, dureroasã, fantasmaticã, a strãzii aceleia, în soarele de iarnã. Poate cã era şi sugestia de la tel. de joi (când am discutat creşterea salarialã, glumele de la spital, etc.). (Tel.: luni, joi, vin..)

Caracterul strict chimic, sau teluric, al fiinţei—determinãrile chimico—telurice. Impresia de teluric, de lutos.

Contrastul între cum îmi dorisem sã îmi fie viaţa, cum putuse sã îmi fi fost, şi cum e—acum, la ½ lui ian..

Interiorizarea interdicţiei.

Dupã un concediu de 26 de z..

Urbanitatea, cititul (şi urbanitatea cititului), muzica, mâncarea fac parte din ideea, din noţiunea de viaţã; literatura, muzica nu pot da scop vieţii, însã o pot înviora şi îi pot da farmec. Ideea mea e, aşadar, mai degrabã maiorescianã, decât gheristã; pentru Gherea, arta poate însufleţi, poate suscita viaţa.

S—a convenit ca psihologie sã se numeascã ceea ce se referã în mod nemijlocit, direct, la psihismul uman; corespunzãtor cu aspiraţiile ştiinţei, Simmel se interesa de formele generale ale psihismului.

E bizar cã Gherea, care îi aprecia pe Shakespeare şi Leopardi, şi—a gãsit vreme sã scrie despre … Coşbuc.

A prefera, într—un scriitor, semitonurile, discreţia.

Dincolo de însuşirile formale ale unei piese, Gherea se pasiona pentru personaje, participa la existenţa acestora. Temperamentul acesta îi lipseşte lui Maiorescu; birtaşul avea o naturã generoasã şi vie.

De când am început eu sã citesc jurnalele lui ‘Morgan’ au trecut 2 ½ ani; aşa cum, de la ‘momentul pivotului’, au trecut 2 ¾ l.. Însã ideea de a prelua formatul jurnalelor lui ‘Morgan’ a fost unul bazat pe o confuzie—tocmai fiindcã discontinuismul era principiul lor. Un grupaj al meu corespundea, în economia jurnalelor bedefilului francez, unei însemnãri singulare.
Vorbind despre stripologul ‘Morgan’, probabil cã, dincolo de George şi de Kurp, cusurgiii capitali sunt alţii—Hart şi VN.
În ordinea descrescândã a notorietãţii, ar fi—VN, ortodoxul Hart, George, Kurp, bedefilul francez ‘Morgan’.

‘Aproape 3 l.’, nu ‘3 ani’.

Interpersonalul semnificativ, viabil, nu trebuie spulberat în numele idealului. Al ceea ce e încã neatins—şi, poate, intangibil. Interpersonalul e textura vieţii, aşa cum scrie şi un sincretist.

Etichetele muzicale servesc nu pentru a defini sau a caracteriza ceva, ci numai pentru a gãsi muzicã ‘întrucâtva asemãnãtoare’, sau care sã semene prin ceva; ele sugereazã asemãnãri, înrudiri (escamotând, bineînţeles, deosebirile, atenuând diferenţele), subliniazã elementele comune, laturile comparabile.

Ca ibsenian (şi dramaturg ibsenian el însuşi—poate cã numai veleitar ibsenian), era firesc ca Lovinescu sã încuviinţeze teatrul lui Sorbul şi Mihãescu.

Paradoxurile lui Gherea.

Muzical, Beatles vin de la Cochran, Vincent, Perkins, Holly.

Dramatismul ‘istoriei culturale’. Nu existã ‘istorie a culturii’, tendinţele şi stilurile sunt o abstracţie, ceva care sã ghideze aprecierea; existã numai biografii, vieţile protagoniştilor, ale creatorilor culturii. Or, acestea înseamnã dramã.

Vieţile conjugale ale scriitorilor. Aceia dintre ei care erau oameni buni—nu neapãrat echilibraţi, sau cumpãtaţi, însã buni—au avut vieţi familiale fericite. Nu e vorba de genialitate, ci de temperament şi purtare, de cum înţelegeau sã se comporte.

Muzica nu trebuie sã ilustreze o eticã, ci sã o exprime—şi nici atât. ‘Pozele publice’ ale cântãreţilor, de la Sinatra, Presley şi Lennon încoace (mã gândesc la cântãreţii de felul lui Lennon, Dylan, Bono, Cobain, care ‘au ceva de spus’ în nume propriu, alãturi de artã; a fost probabil şi încercarea unor cantautori de a uzurpa vechiul oficiu al poetului, cu toate cã şi în literaturã întâietatea revine discreţiei desãvârşite), sunt lipsite de interes uman, ca şi ‘subiectivitatea nemijlocitã’; ce atitudini publice aveau Mozart sau Bach? Cu atât mai mult cu cât muzica e arta obiectivitãţii.

Oamenii ca Montaigne nu ‘citeau cãrţi’, ci numai NIŞTE CĂRŢI, aceleaşi cãrţi, având o bibliotecã finitã. Chiar argentinianul prefera infinitul rezumat, simbolizat.

Nu ştiu dacã—cel puţin pe plan plocal—The Cure ar fi putut submina supremaţia Depeche; însã faptul ar fi fost de dorit, iar candidaţii—indicaţi.

Receptivitatea la muzicã se referã la stiluri şi autori; la fel şi fluctuaţiile ei.

Cãutând, în adolescenţã, pe la 15 ani, muzicã înruditã cu a lui Depeche, Erasure mi—a plãcut, A—ha nu prea, iar D. Duran a rãmas o dorinţã; am avut, la 15—16 ani, ‘momentul social’ al muzicii: patru casete (douã compilaţii, douã Nirvana), un poster râvnit, un tricou purtat.

Caut o muzicã melodioasã, care sã binedispunã, dezinvoltã şi armonioasã—fineţuri, caligrafie. Dintre cei care se întâmplã sã scrie despre muzicã—aceea ascultatã, nu aceea apãrutã—‘adolescenţilor le place muzica’—Horguelin şi evreul canadez.

Pentru un kantian ca Simmel, psihologia e numele unui capitol al filozofiei; desemneazã un subiect de studiu, nu o metodã. Metodele psihologiei sunt acelea ale filozofiei, cu adecvarea impusã de subiect. Însã nu e vorba despre o ştiinţã autonomã, ci despre o disciplinã filozoficã; întrutotul fidel kantismului, Simmel încearcã o reducere, sau, mai bine spus, o aducere a umanului la psihic, la psihism. Asta şi este omul—un psihism, un psihism care însufleţeşte, vremelnic, nişte materie. Esenţa omului e psihismul. De aceea, preocuparea kantienilor, coerentã, fie cu logica şi gnoseologia, fie cu disciplinele umaniste, filozofia culturii şi antropologia—înţeleasã, ca Ralea nu mai puţin decât la Cassirer, ca un capitol al filozofiei culturii. Suntem mereu înãuntrul apriorismelor umane, şi al formelor cu a cãror elucidare se ocupã filozofia. Fenomenologia, la rândul ei, nu provine din criticism, ci din aristotelismul predat în sc. XIX.
Revenind la Simmel, e cât se poate de firesc ca el sã scrie sociologia ca pe o psihologie socialã, ca pe o ştiinţã kantianã preocupatã de studiul psihicului în interacţiile sociale. Chestiunea socialului nu ţine, la el, de istorie, economie, consideraţii naturale, ci de psihism şi organizarea acestuia.

Ideea mea de muzicã pentru destindere şi relaxare.

Kantismul lui Simmel era, bineînţeles, unul ‘neortodox’, neconvenţional, de o originalitate subliniatã, inovator, cãci se adresa unor subiecte neadmise de cãtre ortodoxia kantianã, lãrgea limitele investigabilului, fãcea apel la entitãţi psihice nerecunoscute ca studiabile ştiinţific de cãtre cei care—l precedaserã pe Simmel.

Bloy şi misticele. Rozanov. 6 ore/ zi. Ep.: trei filozofi. GS şi autorii (Goethe, IK, AS, FN, HB, KM, Weininger, esteticienii nemţi) şi artiştii (Michelangelo, Rembrandt, Bőcklin, Rodin) despre care a scris.

Ideea lui GS a fost ca, în ceea ce a scris, sã repertoarieze propria lui ascendenţã filozofico—metafizicã, însã cu obiectivitate şi simţ critic, neconcesiv.

Teologia catolicã trebuie sã se înscrie în linia ‘conştientizãrii kantiene’; o alternativã viabilã existã: Blondel, Bergson, moderniştii, Tresmontant—alternativã la kantism, fãrã cãderea în realismul naiv.

Cunoaşterea e discontinuã, tatonantã, nesimilarã cu altceva. Structura fracturatã a cunoaşterii, ‘cuantele’.

Creaţia unui autor e un întreg diacronic; caracterizarea ei e, aşadar, altceva decât caracterizarea eficienţei estetice a unei scrieri anume. Aceasta din urmã se situeazã în prezentul cititorului.

O scriere nu poate spune, în ordinea cunoaşterii, ‘mai mult’ decât a vrut autorul ei sã spunã; poate spune altceva, însã asta e o altã chestiune. Ceea ce vor sã arate partizanii interpretãrii libere, inclusiv cei care—şi inventeazã autorul, e cã o scriere poate sugera, poate duce cu gândul la mai mult decât a vrut autorul ei sã spunã. Desigur şi cã intenţia autorului e, adesea, o presupunere, nu poate fi marcatã o intenţie rãspicatã.

Mi., fumat pânã la 12.

Simt cã am mai multe în comun cu oamenii care ascultã muzicã post—punk şi beau un pahar cu vin, decât cu militanţii catolici, cu aferaţii religiei.
Religia ca aferare şi militantism nu mã intereseazã; bineînţeles, nu mã intereseazã nici vreun alt fel de militantisme, nu numai acela creştin. Dar ‘oamenii cauzelor’, aferaţii, îmi sunt foarte antipatici.

Despovãrarea. Ceea ce împovãreazã. Urbanitatea, tonul afabil şi