Modernismul lui Lovinescu e unul destul de generic, şi nu trebuie rãstãlmãcit; omul nu a scris şi nu a promovat literaturã simbolistã, şi nu a aparţinut în niciun fel mişcãrii simboliste de la noi. Nu existã, la el, nici Macedonski, nici Bacovia, şi n—a fost un entuziast al lui Arghezi.
Lovinescu a scris, în schimb, literaturã ibsenianã—dramaturgie ibsenianã. Autorii tinereţii lui sunt Leopardi, France, Ibsen, Horaţiu, anticii, Tarde, cãrora li se adaugã un triplu interes—pentru critica francezã, filologia clasicã şi istoria literarã româneascã. A înaintat pe acest triplu front; ulterior, a continuat ca sociolog, scriitor (memorialist şi romancier), critic literar şi clasicist. Diversitatea lui e, spre deosebire de aceea a lui Maiorescu, una realã şi organicã.

Mã gândesc adesea la Lovinescu, la Cãlinescu, la Manolescu, la o rev. veche, de la centenarul naşterii lui Cãlinescu, pe care o pãstrasem; ca om, Lovinescu era mai interesant decât Cãlinescu. Nu şi ca scriitor.
Ceea ce poate plãcea în mod deosebit la Lovinescu e un oarecare dandy—ism cultural al tinereţii—paleta preocupãrilor lui—Leopardi, Ibsen, France (admirat, pe atunci, şi de Ibrãileanu, Zarifopol, Ralea), Horaţiu, anticii, arheologul neamţ, filologia clasicã, Tarde, criticii francezi, etc.. Avea, dealtfel, bonomia lui de cititor, bonomia literarã, nu era un cusurgiu (ca Nabokov, ortodoxul Hart, George, Kurp, ‘Morgan’.) Lovinescu avea dreptate sã nu fie prea mândru de mult din literatura lui; se autoevalua neconcesiv, cu luciditate, tãios. Literatura lui Lovinescu e întrucâtva împovãratã de balast; începând cu foiletoanele impresioniste, istoria literaturii mai vechi, romanele, dramaturgia, chiar tonul traducerii epopeilor. Stilul sãu a evoluat, spune Ş. Cioculescu, care a scris despre Lovinescu cu afecţiune.
Intelectual şi literar, lovinescienii n—au fost de anvergura maestrului.