Psihocritica (Proust, Bachelard, Poulet, Richard, Starobinski) [1] trebuie diferenţiatã atât de critica psihologizantã a lui Goldmann, de inspiraţie marxist—freudianã, cât şi de vechea criticã psihologicã a lui Sainte—Beuve şi chiar Taine.
Psihocritica tinde sã explice mai degrabã autorul, decât scrierea—sau, când e cazul, sã explice scrierea în termenii psihismului autorului. E definit mai degrabã ‘imaginarul autorului’, decât particularitãţile şi caracteristicile cutãrei scrieri; într—un cuvânt, e critica aşa cum o vroia Proust.
Interesant pentru ‘Noua criticã’ e psihismul autorului, în funcţie de care e explicatã opera; aşadar, intereseazã nu funcţionarea esteticului, ci generarea lui.
Dacã în critica, neegalatã, a lui Gracq, existã mai ales scrierea, cu singularitatea ei, la ‘Noii critici’ existã mai ales autorul, sau repertoarul, grupat tematic, la Bachelard, sau istorico—tematic, la elveţianul Rousset. E fãcut din imaginar substanţa esteticului, şi e dibuitã generarea lui. Scrierea individualã e dizolvatã în genericul imaginarului unui autor, sau al unei epoci (la Rousset), sau chiar în imaginarul general, la Bachelard.


NOTE:

[1] Destul de diversã în ea însãşi, psihocritica reuneşte atât tendinţa tematologiei (Proust, Poulet), cât şi fenomenologia senzorialului (Bachelard, Richard) şi explicaţia psihologicã (Starobinski). În toate, existã deplasarea de la singularitatea scrierii, la generalitatea autorului, ale cãrui tipare sunt cãutate.