Evdokimov, Meyendorff, Lossky au avut descendenţi (Michel, Paul, André) care le—au continuat preocupãrile religioase. Prin ‘preocupãri religioase’, subînţeleg preocupãri de sfinţire.

Înţelepciune, lucruri utile se gãsesc şi la pãgâni—aşa cum o aratã blogul ortodoxului canadez.

Schmemann şi Elcianinov—predestinarea. Existenţialitatea scrisului lor. Ambii, dealtfel, recomandaţi convingãtor de cãtre ortodoxul canadez.
Dum., ascult sinteza Pãr. ME despre locul literaturii în scrisul liturgistului. Acesta citea ceea ce chiar citea.

Eu am un interes moderat pentru cei faţã de care patrologul (şi, câteodatã, chiar Ep.) are mai ales dispreţ—atât linia rusului Ioan (ca practici sacramentale, etc.), cât şi ‘moderniştii ruşi americani’, cât şi Maximovici, Popovici, Rose.

Autenticitatea, existenţialitatea, utilitatea, pertinenţa (impactul). Sinteza Pãr. ME (probabil fiul lui PE). Principiul. Cãrţile.
Predestinarea înţeleasã individualist ar fi lipsitã de sens; Dumnezeu are altceva în vedere. Credinţa cuiva, dar gratuit, slujeşte mai multora. Credinţa, Dumnezeu o dã cuiva ca sã poatã sluji mai multora—pentru binele mai multora. Acesta e înţelesul creştin, evreiesc, autentic veterotestamentar, al predestinãrii. Predestinarea poate fi înţeleasã numai în lumina iubirii aproapelui şi a libertãţii umane.
Se poate face un uz responsabil de scrierile ateilor (GM, romanciera americanã, catolicul Watson, Pãr. Schm.), li se cuvine un interes, însã nu exagerat, importanţa experienţei lor nu trebuie supralicitatã; însã creştinii nu trebuie sã facã asta ca pozeuri şi teribilişti. Existã (mult) mai mulţi teologi lizibili, decât atei; spun asta ca marxist. Existã Pãrinţii.
De aceea, unele atitudini ale Pãr. AS par un pic pretenţioase, îi şi plãceau unii din cei care erau un pic pozeuri; Elcianinov era mai autentic, nu în sensul unui grad, ci al continuitãţii în autenticitate.
Altfel, e un lucru remarcabil cã despre stofa creştinã a lui Sartre scriu atât CT, cât şi Pãr. Schm.. Însã existã la Pãr. Schm. (ca şi la AP, etc.) o laturã de teribilist, de pozeur, o intenţie de a epata. Se remarcã aceastã franjã de teribilism, de înclinaţie cãtre a poza. De a spune lucruri care sã epateze, de a rata, uneori, nuanţele.

Nu pot spune în ce mãsurã Schm. îi şi citea pe moderniştii francezi—mã refer la cei trei amintiţi de E.. Poate cã îi şi citea. La fel cum ar putea sã fie numai fanioane, lampioane, nume simbolice. [Puşkin la Pãr. Schm.] înseamnã mãrturia vieţii de zi cu zi, gustul realului, de care vorbeşte fiul lui PE, tradus în acţiune.

Inautenticitatea înseamnã moarte; de ex., ‘egotismul’ blamat de cãtre Bloy. Şi nu numai inautenticitatea—ci şi lipsa de pertinenţã, şi inutilul, şi poza.

Pânã la urmã, asta e deosebirea dintre pozeur şi creştinul autentic—Pãr. AS vorbeşte, câteodatã, ca o ‘figurã publicã’, i se întâmplã sã se pronunţe ca o ‘figurã publicã’, are conştiinţa, falsificatã, sau veleitarã, a ‘figurii publice’, a ‘amvonului’, a ‘pedagogului’ (ca, în alt fel, şi în alt sens, CN, la noi)—pe când Elcianinov, nu, niciodatã.

Degeaba existã clãdirea, dacã nu existã şi Biserica. Clãdirea poate fi impozantã; Biserica, nu. Aceasta şi e latura mea protestantã.

Sunt un laic interesat de sfinţire, nu de ‘teologie’; din nou, ca Rozanov, ca Bloy şi ca mulţi dintre neptici, însã şi ca Seneca şi ca înţelepţii pãgâni (de care se interesau atât Montaigne cât şi ortodoxul canadez pe care—l citesc). Iar în lumina preoţiei universale despre care scrie Ap. Pavel, ‘laicitatea’ e irelevantã; nu mai existã laic şi preot, la preoţie au accesul toţi cei botezaţi, pe potriva strãdaniei lor cãtre sfinţire.

Scrima. Ed.. Ambii englezi (anglicanul& catolicul)—Ev..
Canadezul—formatul; analize& catolicul Watson (despre filozofii evrei medievali).

Registrul A (ca la catolicul Watson). Rangul scrierilor.

Înţeleg dispreţul lui Bloy pentru autorii cleioşi, cei care atenueazã, ‘dedramatizeazã’ şi ‘pun în context’, cei care substituie asprimii, dulcegãria şi afectarea. Instinctiv, consultanţii lui Gibson au regãsit linia lui Bloy.

Iisus nu va cântãri vorbele—decât numai pe acelea care sunt, concomitent, fapte. Cineva poate fãptui prin cuvânt. Omiletica, de ex., e de resortul caritãţii. Nu s—au scris ‘Vorbele Apostolilor’. Cuvintele, principiile, se aflã la Iisus; nouã, cestorlalţi, ne revin mai degrabã gesturile semnficative—semnatica gesturilor. Iubirea se exprimã numai în gesturi, în fapte, nu în cuvinte. Cuvintele conteazã numai când au acoperire în fapte. Faptele traduc, exprimã, exteriorizeazã fiinţa; vorbele, mai puţin—de aceea, nu avem ‘Vorbele Apostolilor’. Iisus a poruncit cuvinte puţine—şi fapte, cu prisosinţã. Ce înseamnã cuvântul înveţi din Biblie, de la neptici, de la Seneca, de la Montaigne—nu de la flecari.

Formatul—‘… spune cã …-cuvânt foarte semnificativ şi remarcabil’.

Aprecierea cuvântului—şi deprecierea lui, cumva corelatã.

Ca la catolicul BW—setul. Rezumate. Watson practicã glosa, scolia. Adnotarea—formatul de adnotare. Aceestea sunt cele douã forme ale scoliei—analiza şi adnotarea.
Demnitatea şi inteligenţa, pe potriva umanitãţii.

Slujba rãsãriteanã& Ierom., indiciul& înţelesul, cele douã semnificaţii, inconstanţa pedepsitã.

Vorbind despre creştinism, unii se vorbesc, de fapt, despre instituţii—iar alţii, despre existenţa nemijlocitã. La asta mã refer, cu pertinenţa teologicã.