Însemnare despre creştinism

Însemnare despre creştinism




În instituţii, creştinismul existã ca religie; în oameni, ca sfinţire. Religiile sunt tatonãrile fiinţei, ghidarea ei dupã indicaţii vagi, scorneli şi erori. Creştinismul e plusul de viaţã. E parteneriatul fiinţei umane cu Dumnezeu. Acest parteneriat are câteva norme obiective, enunţate de Hristos, şi care sunt Legea. Creştinismul nu e o religie; nici Iisus, nici Ap. Pavel nu au intenţionat instituirea unei noi religii; a spune despre creştinism cã e o religie înseamnã a afirma cã e ‘una dintre religii’—ceea ce e neadevãrat. Creştinismul e un principiu de viaţã, şi afirmarea vieţii în întregimea ei, nedivizatã. Obţinerea vieţii presupune o eticã. Instituţionalizarea înseamnã transformarea creştinismului într—o religie, disjungerea de imediateţea existenţei. Ceea ce oferã Iisus sunt nu atât precepte (El enunţã normele dezvoltãrii fiinţei), cât aprecierea liberã a unor situaţii—acestea sunt ‘întâlnirile’ Lui (cu samariteanca, feniciana, penitenta de la ospãţul lui Simon, cu vameşul, cu centurionul, cu reprezentanţii religiei instituţionale şi ai curentelor teologice din vremea aceea …). ‘Religia’, ca noţiune abstractã, presupune un şablon. Creştinismul nu poate încãpea în astfel de şabloane; deopotrivã talmudismul patristic, fanatismul integrist, cât şi pedanteria axiomelor şi a speculaţiilor, reduc, în mod silnic, la un astfel de şablon, şi intervine o scâlciere a esenţei lui de viaţã, o destrãmare. Procesul a fost descris, şi lamentat, de Patr. Atenagora—şi, bineînţeles, nu numai de el. Separarea religiei (prin instituţionalizare, clericalizare, etc.) de artele liberale introduce un principiu de eterogenitate, o luxaţie şi, inevitabil, o alienare a ambelor; ca expunere raţionalã a Revelaţiei, religia se aflã într—o colaborarea fireascã cu rezultatele raţionalitãţii şi ale creativitãţii umane, cele douã nu trebuie contrapuse, gândite în termeni de adversitate. Asumându—şi condiţia unei instituţii, religia îşi asumã, astfel, şi decalarea, etc.. Creştinismul nu e o specializare, o profesionalizare, un ‘cin’ între altele.
Instituţiile (religioase) sunt ambivalente şi necesare.

Creştinismul nu are în vedere nici îmbunarea zeilor (jertfa de înduplecare), nici satisfacţia mundanã, ci adevãrul fiinţei umane—adevãr care presupune mereu relaţia cu Dumnezeu, cu substratul metafizic, ascuns, al existenţei, şi de la Care provin normele necesare ale fiinţei, dincolo de iluzii şi amãgiri; e paradoxal cã protestantismele, abolind jertfa liturgicã, mergând dincolo de jertfa liturgicã, au subliniat şi mai mult jertfa de sânge a Lui Iisus, ca jertfã de sânge irepetabilã, menţinând, aşadar, tocmai acest element sacrificial. E un paradox, care a generat insistenţa protestanţilor asupra ‘ispãşirii’, şi întreaga teologie, anselmianã sau nu, a ‘ispãşirii’. Aşadar, şi la protestanţi a subzistat centralitatea ispãşirii prin jertfã, accentul fiind, însã, mutat de pe jertfa liturgicã, pe aceea, de sânge, de pe Golgota.
Numai în creştinism existã noţiunea abisului insondabil al individualitãţii, al fiinţei individuale, al substanţei umane—ca şi ‘chip dumnezeiesc’.
Elementul deteriorãrii fiinţei umane e mai cuprinzãtor decât acela al pãcatului şi al culpabilitãţii; degradarea fiinţei e cauzatã şi de altceva, decât de pãcat—existã ereditatea, tarele, bolile, servituţile de tot felul, aservirile, patima ca boalã, ca surpare fiinţialã, nu ca vinã. Creştinismul e medical, şi nu juridic.

Se obiecteazã celor care încearcã sã defineascã esenţa creştinismului [1]. Însã o aproximare imperfectã e preferabilã unei nebuloase, unei noţiuni vagi, a cãrei completitudine e iluzorie. Creştinismul nu e neapãrat ceea ce spune Catehismul, ceea ce ne învaţã Catehismul; doctrina religiei oficiale e şi ea tot numai o aproximare. Catehismele au şi ele autori (umani), şi nicio pronunţare nu e giratã de infailibilitate.


NOTE:

[1] Mã refer la încercãrile moderne de ‘reabilitare’—de la Chateaubriand, la Harnack, Loisy, Ratzinger.