Montaigne citea într—una (ca şi Chartier, Gracq, probabil Claudel şi Proust, într—o anume mãsurã Thompson, De Quincey, Stevenson) un anumit set de cãrţi (mai ales istorici, filozofi şi poeţi latini) pe care le comenta şi de la care pornea; critica lui e a cuiva care reciteşte, cãrţi încercate, testate, sunt bucuriile recitirii, ocupaţie ambiţioasã, singura care dã anvergurã intelectualã cititului şi face din el altceva decât o parcurgere arbitrarã, iar forma pe care o ia aceastã criticã e în mod necesar una montaigneanã, a adnotãrii, deasemeni a confruntãrii şi a comparãrii. Existã o deosebire între ‘a citi cãrţi’, rutinã a oricãrui cititor, şi ‘a citi nişte cãrţi’. De aici, remarcile de cititor ale lui Montaigne; s—a vorbit despre Montaigne ca întemeietor al criticii literare, însã nu s—a observat mereu ce fel de cititor era Montaigne. El nu adnoteazã ceea ce se întâmplã sã citeascã, ci acele cãrţi care fac obiectul preocupãrii lui. Altfel, caracterizarea lui e incompletã, dacã nu se ţine seama de aceastã laturã. El gândeşte şi scrie de deasupra valului producţiei literare curente.