În teatrul englez, dupã Shakespeare n—a mai urmat decât Shaw, la aproape trei veacuri; dimpotrivã, în acela francez, dupã Racine şi Molière au urmat Régnard, Marivaux, Hugo, Musset, Claudel, Montherlant, Giraudoux, Anouilh, Ionesco—fãrã a îi mai aminti pe cei trei dramaturgi existenţialişti. Otway, Sheridan şi Goldsmith nu sunt de acest calibru, iar romantismul englez nu s—a însoţit de mania teatrului.
Gautier credea cã teatrul romantic e o renaştere shakespeareianã a dramaturgiei franceze.
Exasperantele veleitãţi scenice ale romancierilor—de la Beyle, Balzac şi Dumas, la H. James şi Stevenson, toţi romancierii, cât de iscusiţi, se vroiau dramaturgi, scriau teatru, iar propria inepţie nu îi prea descuraja; era, bineînţeles, mai întâi o strategie, managementul carierei, ideea unei scurtãturi cãtre faimã, cãutarea unei popularitãţi rapide, a succesului popular, însã începuse, cu romanticii, prin ambiţia de a fi shakespeareian, aşadar o marotã propriu—zis literarã, iar inadvertenţa între însãilãrile ponosite ale romanticilor şi anvergura lui Shakespeare nu îi descuraja pe tenacii dramaturgi ai sc. XIX.
Din fericire, Scott şi Dickens n—au încercat, din câte ştiu, sã fie dramaturgi.

Cu vremea, dramaturgia s—a sleit, în mai mare mãsurã decât poezia, lãsând naraţiunii—romanului, nuvelei şi prozei scurte—şi eseisticii întâietatea. Trãim într—o vreme fãrã mari autori de teatru—şi cu autori pentru scenã submediocri şi aiuritor de stângaci, de incompetenţi.