Efigia lui Maiorescu

Efigia lui Maiorescu



Maiorescu avea darul de a enunţa rãspicat, cu nerv, la nevoie cu batjocurã, şi într—o formã admirabilã şi succintã, nişte lucruri necesare şi simple. Maiorescu a fost un militant şi animator cultural de seamã, însã un scriitor ocazional; istoric, i—a revenit lui rolul de care Odobescu sau Iorga nu ar fi fost vrednici, de oficiul lui n—ar fi fost apţi alţii mai inteligenţi şi mai cultivaţi decât era el, şi cine vrea sã aibã cuvinte bune despre Maiorescu se referã fãrã greş la calitãţi morale, psihice, traduse, literar, într—o prozã interesantã, demnã de luare—aminte, dar abordatã numai ocazional. Conţinutul scrierilor sale e limpede şi logic, însã general, privat de analizã, inapt de cunoaşterea singularului, şi e de înţeles, şi în parte îndreptãţit, protestul generaţiei ’27 la adresa fetişizãrii lui Maiorescu drept emblemã tutelarã a culturii româneşti.
Se vorbeşte de gustul lui literar, pretins desãvârşit. Lovinescu îl laudã pentru asta. Mie mi se pare cã lauda nu e deloc meritatã. Existã mai multã neghinã în selecţiile lui literare, fãcute cam la întâmplare, decât la Gherea.
Gustul literar maiorescian e desãvârşit câtã vreme rãmâne la enunţarea de principii generale, de axiome abstracte. În terenul literaturii, greşeşte adesea; neanalizând, are, însã, prilejul de a rãmâne evaziv. Gherea are dreptate cã ceea ce face Maiorescu în criticã e sã se încânte de nişte noţiuni abstracte, de nişte principii preluate din manuale nemţeşti.
Dupã cum s—a spus, ceea ce fascina la Maiorescu era nu conţinutul—care, în criticã sau filozofie, era elementar—ci timbrul, aplombul. Acesta a trecut şi—n puţina literaturã pe care ne—a lãsat—o. Acest ins, care nu vedea dincolo de logica elementarã şi de Herbart, care gândea în simplisme de manual, era incomparabil mai puţin pueril şi ridicol decât alţi îndrumãtori culturali ai sc. XIX, poate mai interesanţi ca oameni sau ca minţi, însã lipsiţi de mãsurã şi de ţinutã. Fusese nevoie de un om cu încãpãţânarea şi mãrginirea câtorva principii limpezi, şi cu aptitudinea polemicã de a le promova; Maiorescu a fost acest om. Într—un fel, preocuparea lui pentru logicã şi pentru Herbart sunt relevante. Logica se pare cã o înţelegea în sensul cel mai şcolãresc, mai elementar—didactic, n—are rost sã amintim cã Maiorescu n—a fost niciun Boole sau Frege; la fel, catonarea lui la Herbart spune aceleaşi lucruri despre psihismul lui, oricâte adaosuri idealiste ar vrea sã i se gãseascã.
Îngustimea arogantã, mãrginirea sunt nota fundamentalã a minţii acestui om tenace. Ţinea sã predea—însã a dat ocazie sã se spunã cã—şi neglijeazã cursurile în favoarea baroului. Nota de cãpetenie a activitãţii lui a fost disiparea—politician, jurist, profesor, militant cultural, autor ocazional. Omul era un oportunist, un carierist care s—a ocupat, împrãştiat, de multe—şi în cu totul alt fel decât Iorga, Hasdeu sau chiar Stere, care cultivau diversitatea fãrã sã trãdeze elementul.