Dobrogeanu—Gherea

Dobrogeanu—Gherea



În zilele Crãciunului am citit Arghezi, Gautier, Rusu despre Maiorescu (prezentarea biograficã nu accentueazã destul multilateralitatea, pluralitatea—şi face prea mare caz de filozofie, de herbartism) [1], şi Gherea; studiile lui Gherea despre Caragiale sunt interesante, iar stilul, rudimentar, câteodatã un pic stângaci şi dizgraţios, nu e dezagreabil. În privinţa pieselor lui Caragiale, critica lui Gherea e, pe cât de inadecvatã (fiindcã dramaturgul nu scria, de fapt, genul de literaturã pe care ar fi gustat—o Gherea), pe atât de scânteietoare prin bun simţ; undeva, Gherea îi reproşeazã lui Iorga prea accentuatul determinism (în explicarea deosebirii dintre drama lui Caragiale şi acelea ale ruşilor). Însã cred cã, de fapt, Iorga era mai aproape de adevãr, determinismul sãu cultural şi al mentalitãţilor e mai probabil decât individualismul decis postulat de cãtre mai vârstnicul Gherea. În cronologia criticii noastre, Gherea e al doilea mare nume, veriga de legãturã de la Maiorescu, la Ibrãileanu şi Iorga.
Prin ceva mãcar, Gherea tot a rãmas: prin paginile de analizã a teatrului lui Caragiale. Acestea meritã sã fie înscrise printre ceea ce s—a scris mai bun despre Caragiale.

Articolele despre Caragiale sunt modele de analizã teatralã şi de bunã—credinţã, modele de cum se discutã nişte piese de teatru, e ceea ce a fãcut Gherea mai bun ca şi critic literar (operele de politicã şi analizã socialã nu i le cunosc); despre Dostoievski a scris poate fãrã multã pricepere, şi cam gazetãreşte, însã cu simpatie şi cu interes. În aceeaşi vreme, rusul era citit nu numai de Nietzsche, însã şi de cãtre Taine şi Zola—şi e interesant de remarcat cã, la noi, Dostoievski era tradus, citit şi discutat pe vremea adolescenţei lui Ibrãileanu şi Iorga, şi a primilor ani ai copilãriei lui Lovinescu.
Gherea are mai cu seamã meritul de a discuta piesele lui Caragiale cu o vervã neîntrecutã—una singurã, mai cu reticenţã şi pe scurt. Omenia care rãzbate în scrisul lui Gherea e autenticã, iar simţirea e integrã. Pânã şi în bufoneriile scenice ale lui Caragiale, despre care a scris un studiu magistral, mai pasionant şi mai integru decât ale lui Maiorescu, Iorga sau chiar Ibrãileanu, Gherea cãuta vãpaia, lumina iubirii, şi se entuziasma, pe drept sau nu, mai ales de poveştile de iubire din piesele lui Caragiale. De aceea spun cã, din punctul de vedere al facturii literare, Caragiale nu i se potrivea; însã a scris despre el cu o perspicacitate şi o simţire rarã (cam aşa cum a ajuns sã scrie Gautier despre Balzac—însã mai bine!).

La Gherea existã naivitãţi, pe când la Maiorescu—blazare; iar naivitãţile adesea informe ale lui Gherea nici mãcar nu sunt unele de bunã calitate. Cu toate acestea, ceea ce—l reabiliteazã negreşit e dezinvoltura.
Desigurã cã Gherea nu a fost un interlocutor al lui Maiorescu, iar dialogul era imposibil. Gherea nu era nici un om de literaturã, nici un om de idei—însã era un om de simţire, adicã un temperament literar. În aceastã privinţã, şi poate cã nu numai, Zarifopol îi seamãnã (însã Paleologu l—a prezentat pe Zarifopol drept un metafizician, ceea ce e altã discuţie).
Comparat cu Maiorescu, bornat de pedanteria herbartismului sãu rizibil, Gherea apare ca superior, mai mobil şi mai receptiv. Îi e, în anumite privinţe, preferabil lui Maiorescu.

Ca şi comentator al lui Caragiale, Gherea îl întrece cu mult pe Maiorescu; ambii apreciau ‘Nãpasta’, şi subestimau ‘D—ale carnavalului’—motivele verdictului negativ al lui Gherea fiind, probabil, şi divergenţa politicã, aşa cum motivul vagii preţuiri a lui Maiorescu pentru aceastã a patra comedie fiind deasemeni unul politic, care nu îi îngãduia sã o dezavueze cu totul. Dincolo de asta, o piesã, o carte, o lucrare trebuia analizate aşa cum a înţeles Gherea sã facã pentru piesele lui Caragiale. E adevãrat cã Gherea s—a entuziasmat de imbecilitãţile lui Coşbuc, fapt descalificant nu numai pentru el; însã Maiorescu, în pedantul articol despre comediile lui Caragiale, vorbeşte despre ‘Sfânta Familie’ şi ‘Femeia hidropicã’ de parcã ar fi opere de acelaşi rang, şi invocã nişte autori neînsemnaţi, ca termeni de comparaţie pentru ceea ce fãcuse Caragiale! Maiorescu are tendinţa de a se menţine, astfel, la generalitãţi şi sofisme; iar exemplificãrile, inepte, îl fac de râs mai mereu!
Deopotrivã Maiorescu şi Gherea preţuiau mult ‘Nãpasta’; Paleologu, deloc. Însã existã la Paleologu o tendinţã de supralicitare a lui Caragiale, absentã la Gherea, la Iorga, la Cãlinescu, probabil chiar la Ibrãileanu, care ştiau limpede cã în acest scriitor nu poate fi vãzut egalul lui Eminescu.

Gherea era om practic, şi a trecut prin multe meserii. Ştiu anecdota rãzleaţã cã Hasdeu prefera sarmalele birtaşului Gherea, ‘criticelor’ lui Maiorescu; la fel ca Ibrãileanu, Zarifopol, Iorga, Gherea îl cunoscuse pe Caragiale, care—l numea Costicã, şi decât care era, cred, ceva mai tânãr.
Îl citesc pe Gherea într—o antologie din ’57, în a cãrei prefaţã criticul e taxat aproape la fel de drastic ca şi Maiorescu.
Dobrogeanu—Gherea rãmâne asociat pe de o parte cu lumea lui Caragiale, pe de alta, cu aceea, nu aşa de depãrtatã uman de prima, a lui Ibrãileanu, Stere, Zarifopol—şi, în plan mai larg, cu întreaga lume culturalã a vremii—Hasdeu, Maiorescu, Iorga; fiul sãu a fost scriitor, ca filozof şi eseist, activitatea lui principalã fiind aceea de muzician.

NOTE:

[1] Vorbind despre orizontul spiritual fãrã precedent al lui Maiorescu, Rusu pare sã nu ştie cã Hasdeu şi Odobescu erau mai vârstnici. În aceeaşi perioadã, şi mai vârstnic chiar decât aceştia, trãia şi Kogãlniceanu. Ceea ce face ca judecata lui Rusu sã fie cu totul peremptorie.