Aprecierile despre viaţã, lume, societate, artã, ale lui Théophile Gautier lasã impresia cã acesta era un imbecil; sunt etalarea unei subiectivitãţi neinteresante şi, mai ales, de proastã calitate, o subiectivitate inferioarã. Impresia aceasta dezagreabilã, de locvacitate prolixã, vulgaritate şi prisos verbal, s—a repetat cu fiecare din scrierile lui pe care le—am citit—‘Fracasse’, paginile naraţiunilor fantastice, gazetãria însãilatã ca istorie literarã; existã mult excedent verbal, flecãrealã anostã, la acest autor din care istoriile literare fac un campion al romantismului şi al parnasianismului. Faguet îi gãsea merite artistice, Stevenson gusta ‘Fracasse’.
Literatura lui Gautier e marcatã de un fel de inautenticitate. Într—un loc, ceva bine spus—‘‹Comandanţii burgului› [1], aceastã trilogie eschilianã’ [2]. Ca şi Thibaudet, Gautier aprecia aceastã piesã a lui Hugo care a eşuat pe scenã. A scris cât de cât bine şi despre literatura—prozã şi versuri—a lui Vigny. Se preocupa de deşeurile teatrale şi contrafacerile shakespeareiene, lua sau se prefãcea cã ia ca pastişe shakespeareiene nişte însãilãri insipide.

Are şi un articol bun despre mersul poeziei franceze în sc. XIX, îi plãcea Mistral—lucru care poate nedumeri; însã ‘Istoria romantismului’ e operã mai mult de memorialist şi gazetar, decât de istoric şi critic literar.
Gautier era foarte mândru de poezia francezã a sc. XIX, îi plãcea mult din aceasta; gusta, de pildã, versurile lui Sainte—Beuve, a apucat sã scrie şi despre debutul lui Mallarmé. Altfel, reţinea numai douã versuri din dramaturgii clasici francezi. Proza e, în general, discutatã mai sumar. Dar critica lui e mai ales locvacitate neconvingãtoare, şi se reduce adesea la generalitãţi. E, cu alte cuvinte, puţinã esteticã—şi multã prozã.
În reprezentarea lui Gautier, romantismul francez înseamnã emanciparea de perifraze şi eufemisme; îi atribuie un rol mai degrabã istoric, decât estetic. Însã Gautier se pronunţa din simţul zãdãrniciei, nu al adevãrului. Bonomia lui, poate placiditatea, provine din acest simţ al zãdãrniciei, dintr—un fel de dezabuzare. Nu a rãmas ca şi critic literar—şi pe drept.

E remarcabil cã, de la naşterea lui Balzac, Hugo şi Dumas, pânã la aceea a lui Zola şi Verne, n—au trecut decât vreo douã decenii şi jumãtate. Şi vor urma altele patru, pânã la ivirea urmãtoarei generaţii literare excepţionale—aceea a lui Valéry, Claudel, Chartier, Proust, Thibaudet şi Gide. (Între acestea douã au apãrut France, Maupassant, Bloy, Rimbaud.)


NOTE:

[1] ‹Burgravii’.
[2] Théophile Gautier, ‘Istoria romantismului’, v. I, Minerva 1990, pg. 193.