Maiorescianismul lui Lovinescu
De—a lungul vieţii sale mature, scriind neîncetat, Lovinescu publicã mereu: criticã, istorie literarã (cãrţile despre Maiorescu), romane, sociologie, memorialisticã şi portretisticã, traduceri; în acest timp, existã viaţa de familie, activitatea didacticã, aceea de cenaclu, aceea de traducãtor. Critica lui literarã e funcţionalã şi estimativã, sinteticã—în acest sens, maiorescianã, iar Cãlinescu avea dreptate sã nu se revendice de la exemplul lui Lovinescu.
Lovinescu n—a scris despre autori strãini, un lucru semnificativ. Nu îi plãcea sã analizeze, sã discute literatura în nume personal, ca eseist. Ca şi la Maiorescu, critica lui Lovinescu e numai o formã de activism cultural, de îndrumare—şi se şi conjugã, dealtfel, cu o teorie a civilizaţiei, etc.. Tendinţa criticii lui Lovinescu e, prin aceasta, într—adevãr maiorescianã.
Ca Maiorescu, şi ca Ş. Cioculescu, Lovinescu n—a considerat necesar sã scrie în nume personal despre literaturã sau artã; critica lui are impersonalitatea unui oficiu, a unei ‘registraturi’, cum avea sã se pronunţe un alt lovinescian. Singurul sãu studiu literar e acela despre Maiorescu, iar aici semnificaţia generalã e evidentã—utilitatea culturalã. Altfel, critica lui Lovinescu nu e una de monografii, ci foiletonisticã.
Trãsãtura sinteticã a lui Lovinescu provine din aceea cã îi plãcea sã caracterizeze generic şi sã aprecieze, nu sã explice, sau sã remarce singularul. Bineînţeles cã existã la Lovinescu mai multã analizã decât la Maiorescu, însã mai puţinã decât la Gherea şi Ibrãileanu. Prefera sã se pronunţe pe scurt, succint.
Ca şi la Maiorescu, critica lui Lovinescu nu reflectã în niciun fel viaţa lui de cititor (spre deosebire de Ibrãileanu, Zarifopol, Cãlinescu, etc.). E un oficiu de îndeplinit. Acest mod, maiorescian şi lovinescian, de a înţelege critica, se regãseşte şi la George. E o criticã de subiecte impuse, necesar ocazionale. Nu e o criticã de cititor, o criticã ‘în nume propriu’—aşa cum nu e nici o criticã de analizã, ci una eminamente sinteticã. O criticã a distanţãrii bonome. Ea nu reflectã preocupãri literare personale. Lovinescu scrie numai despre ceea ce se întâmplã sã se publice. Foiletonisticã prin întâia trãsãturã (axarea pe ceea ce se publicã), e maiorescianã prin caracterizarea genericã, neanaliticã; e maiorescianismul devenit criticã literarã.
Trei amendamente: foiletoanele lui Lovinescu sunt, bineînţeles, analitice, în sensul cã e analizatã scrierea discutatã, însã trãsãtura rãmâne tot una maiorescianã, de apreciere genericã—deşi tânãrul Lovinescu alegea sã o numeascã altfel: ‘impresionism’; apoi, criticul a scris şi despre autori strãini—atât foiletoane, cât şi paginile care însoţesc traducerile—însã lipseşte o intenţie de a discuta literatura strãinã, sunt discuţii ocazionale. Deasemeni, monografiilor despre Maiorescu li se adaugã cele trei scrise pe la treizeci de ani; nu cred cã sunt nişte cãrţi prea bune, prea reuşite.
RăspundețiȘtergereAltfel, în cazul clasicilor noştri, Lovinescu şi—l alocase pe Maiorescu—aşa cum Cãlinescu fãcuse deja, cu Eminescu şi Creangã, iar Ş. Cioculescu cu Caragiale.
Aceste rectificãri/ revizuiri sunt folositoare, cred.