Calitãţi şi defecte
În linii mari, ceea ce altora le plãcea la Stevenson şi Chesterton, lui Stevenson şi Chesterton le displãcea, când îl întâlneau la Dumas şi Dickens. S—ar putea spune cã nu era, fireşte, tocmai aceeaşi însuşire—însã trebuie remarcat cã ei o refuzau în termeni generali, ca principiu—nu utilizarea ei particularã, ci chiar principiul ‘melodramaticului sinistru’. Ei refuzau însuşi procedeul literar.
Se întâmplã ca marii scriitori, care sunt şi mari critici literari, sã ia propriile lor merite drept defecte ale altora, sã ia drept defect, când îl întâlnesc la alţii, ceea ce la ei înşişi e recunoscut drept merit. Aşa se face cã lor le displace la alţii tocmai ceea ce altora le place la ei înşişi—în cazul discutat mai jos: sinistrul. Stevenson gãsea cã Dumas e, în a doua parte a ‘Contelui de Monte—Cristo’, prea sinistru, gãsea melodrama terifiantã a rãzbunãrii ca prea sinistrã; la fel gândea Chesterton despre Dickens.
Stevenson şi Chesterton, importanţi critici literari, gãseau anumite scrieri ale lui Dumas şi Dickens prea sinistre. Or, aprecierea lor se dovedeşte tendenţioasã—fãrã a face din cei doi nişte cusurgii. Ei se ilustrau tocmai prin ceea ce le reproşau altora. Dacã la alţii li se pãrea un cusur, sinistrul devenea, la ei înşişi, un merit în ochii altora. Tocmai aptitudinea pentru sinistru şi straniu a fost capacitatea remarcatã de cunoscãtori la scoţian şi la englez. Stevenson şi Chesterton au fost nedrepţi cu alţi scriitori (Dumas şi Dickens) reproşându—le sinistrul, când chiar ei înşişi s—au fãcut remarcaţi tocmai prin astfel de însuşiri.
Pe de altã parte, De Quincey, Stevenson şi Borges gustau, în ‘Halima’, feericul, basmul, o altã ‘Odisee’, pe când Pamuk îi reproşa sordidul şi vulgaritatea, îngustimea înţelegerii, mizeria moralã admisã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu