Despre Sfinţii Grigore al Tesalonicului şi Marcu al Efesului

Despre Sfinţii Grigore al Tesalonicului şi Marcu al Efesului





Se face mare caz de neacceptarea iniţialã a palamismului, însã cam aceeaşi soartã a avut—o şi tomismul, iar scotismul a fost nume de ocarã. Noutãţii nu îi e uşor sã rãzbeascã, sã se impunã. Ostilitatea aceasta iniţialã nu pledeazã împotriva adevãrului unei teorii; e adevãrat cã, în cazul şcolilor teologice occidentale, puterea politicã nu a jucat niciun rol. ‘Tradiţionaliştii’ din Biserica bizantinã s—au opus palamismului—însã şi tradiţionaliştii din Apus s—au împotrivit tomismului—şi, în general, scolasticii. Newman a înfruntat şi el adversitatea furioasã. Poate cã Sf. Grigore al Tesalonicului a fost antipatizat—la fel a fost şi Sf. Juan, care n—a fost mai puţin prigonit; dacã a displãcut ca om, la fel i s—a întâmplat lui Newman, de ex., perceput ca posac şi posomorât. Împotrivirea nu e un indiciu de falsitate. Existã sfinţi care au displãcut, ca oameni, unora, care nu au plãcut, nu ştiau sã placã. L—au încolţit pe Sf. Grigore—însã şi pe Sf. Juan. Vitregiţi şi ostracizaţi au fost destui sfinţi şi doctrine. Sofiologia, înţeleasã ca o continuare a palamismului, a fost şi ea calomniatã.
Sofiologia chiar a fructificat intuiţiile cele mai adânci ale palamismului.
Nu sunt de acord cu portretizarea Sf. Marcu al Efesului ca isteric, ca pricinaş, ca scandalagiu teologic, ca şi cusurgiu, ca adversar al pãcii şi calomniator al Apusului; Sf. Marcu al Efesului ducea lupta în plan teologic, însã acţiunile lui corespundeau unei intuiţii pe care practica a confirmat—o întrucâtva: denaturarea facţiunilor unioniste, trãdarea nemãrturisitã, simţitã şi efectuatã, chiar dacã nu pusã în formule. Diatribele lui erau corecte în fond, chiar dacã tendenţioase şi necivilizate în formã. Simţirea nu l—a înşelat, aşa cum în mod corect i—a repugnat necinstea unei uniri diplomatice.

Relaţia întortocheatã a Sf. Grigore Dialogul cu grecitatea: a fost nunţiu la Constantinopol, a bizantinizat Missa, a importat cântarea grecilor, culegerea lui de legende monastice a fost apreciatã de rãsãriteni, care apreciau credulitatea şi bigotismul denotate; nu a învãţat greacã, îi displãceau grecii, a avut ciocnirea aprigã cu Sf. Ioan cel Postitor, pe care se crede cã îl şi cunoscuse. Obiceiurile liturgice ale grecilor îi fãcuserã o impresie puternicã—şi, poate, şi suflul acela de bigotism oriental.

Cine chiar are religia (Arhim. Teofil, Pãr. K. Rahner, Pãr. Teilhard) îşi poate îngãdui o anume reticenţã faţã de instituţie—existã, vreau sã spun, o asigurare lãuntricã, un simţ exersat. Asta îi permitea Arhim. Teofil o anume distanţare faţã de poziţiile oficiale, o punere în paranteze a ‘oficialului’, o lipsã a zelului—zelotismul aratã incertitudine şi extrinsecism. Zelotismul e o formã de panicã. Cei exersaţi percep straturile Bisericii, existenţa de straturi. Asta, pentru cã astfel de oameni ajung sã porneascã de la religie, de la ceea ce e lãuntric—nu de la instituţie, cu care menţin relaţia, fãrã a se identifica.