Despre literatura tânãrului Constantin Noica

Despre literatura tânãrului Constantin Noica






Din generaţia ’27, tânãrul Noica era literatul fãrã cusur, cel care scria o românã de un gust desãvârşit; involuţia lui ulterioarã e cu atât mai penibilã—cu toate cã nu inexplicabilã—Noica ajunsese sã se resemneze cu amãrãciunile jargonului, a dorit altceva de la scrisul sãu, a trecut la obtuzitatea ambiţiilor—sau la faza obtuzã a ambiţiei, vizibilã deja în verbiajul admirat de unii despre ‘fratele fiului risipitor’ şi ‘nicãieri de singur’ (dacã îl citez bine). În eseistica anilor ’30, el le e cu desãvârşire superior lui Eliade, D. Botta, Cioran, etc.; scria o românã fãrã carenţe de gust, şi în general lipsitã de afectãrile congenerilor lui. Ralea şi Zarifopol îi erau superiori—ca şi, poate, Cãlinescu—însã niciunul dintre colegii lui de generaţie. Ceea ce s—a spus despre lipsa lui de gust artistic, despre filistinismul lui (nu numai Paleologu, în câteva rânduri, ci şi George), e irelevant cu privire la meritele literare ale propriei lui proze.
Eseistul cartezian îi e superior pedantului hegelian. Temperamentul lui de la tinereţe pare sã fi fost cumva sufocat, înãbuşit. Ceea ce a urmat e mai mult o pseudomorfozã—cu toate cã Paleologu decela reveniri la deprinderile eseistice şi la sprinteneala cuceritoare a tinereţii. În climatul anilor ’30, Constantin Noica reprezentase cu seninãtate o iniţiativã de estetizare. Atitudinea lui avea ambiguitate, era intuitivã—cu totul altceva decât nãravurile celui care va încerca sã îl rescrie pe Heidegger în tipar hegelian şi ajungând sã aminteascã mai mult de Herder, pozând în educator al naţiunii.
Ceva l—a schimbat—şi l—a abrutizat. Cartezianul a devenit un hegelian obtuz, nutrind gânduri de un protocronism sinistru şi pretinzând cã Heidegger îi poate cumva urma lui Blaga; de aceea, filozofia culturii pe care a practicat—o dupã rãzboi e morocãnoasã şi îmbufnatã. Vioiciunea, aplombul, sprinteneala, farmecul imens, fineţea, umorul acela de la tinereţe aproape cã au dispãrut—poate şi prin experienţa atâtor spaime şi vicisitudini.
Existã un mormânt, o urnã a tânãrului Noica, cu proza lui intuitivã, suplã şi sugestivã, fermecãtoare; înaintea acestei urne au profesat o admiraţie sincerã şi Paleologu, şi George, şi Munteanu. Cãrţile de la tinereţe ale lui Constatin Noica le—au fost de cãpãtâi câtorva. Erau bune în felul în care sunt bune culegerile lui Paul Valéry şi Mihai Ralea, plachetele lor de scrieri sprintene, aliind scurtimea cu vioiciunea, cu agerimea gândului. Protocronistul cam mohorât de mai târziu, cusurgiul care cãuta sã îl rescrie pe Heidegger în canoanele lui Blaga şi sã profeseze un hegelianism ciufut şi pedant, le e strãin. Reveniri la sprinteneala, agerimea tinereţii au mai existat, scrie Paleologu; au fost sporadice, rare, cam nedefinitorii.
Din eseistul cartezian, Noica a ajuns sã se simtã o instituţie, un pedagog reacţionar, un heideggerian în veşmintele lui Blaga, un hegelian vrãjit de silogisme sterile. Capoatele bãtrâneţii lui intereseazã mai puţin. Veleitatea pedagogicã apãruse încã din anii ’40, cam de timpuriu: ‘misiunea’.
Cartezianismul de tinereţe al lui Constantin Noica era estetizant—o atitudine de estetizare—ca valorizare a temperamentului, a existenţei senine, a lui ‘dincoace’; de aceea, e neefemer. Dincolo de acesta, în direcţia creativitãţii, n—a mai trecut cu adevãrat. Descartes fusese emblema unei atitudini în faţa vieţii. A unor valori intuitive şi simţite, a unei sensibilitãţi—poate cea mai interesantã reabilitare a lui Descartes, în cultura europeanã. Cartezianismul tânãrului Constatin Noica a fost ceea ce era, pentru alţii, tomismul. Dupã aceea, n—a mai scris la fel de bine, ‘a uitat sã scrie’, a clacat. Nu s—a mai egalat pe sine însuşi. Slova lui a involuat. A devenit un hegelian care se prefãcea a fi un aristotelician tipicar—cu deprinderi vag heideggeriene, într—un eclectism cam lipsit de noimã. A rãmas verbiajul, paravan al unui imanentism orgolios, al scepticismului neresemnat. Valorile lui Noica au devenit acelea ale exterioritãţii şi abstractului. S—a imaginat altcineva decât putea sã fie. Cei care i—au reproşat scãderea, simţind cã filozofia e o formã de literaturã, au dreptate. A scãzut sub propria lui mãsurã.
Heideggerianismul lui Noica a fost pãşunist, anost şi folcloric—cu alte cuvinte, bine intenţionat, însã minor şi uşor ridicol—aşa cum fusese şi extremismul de dreapta românesc—şi, în general, latin—privat de calitatea tenebroasã, sumbrã, a legendelor germanice—ceva nereuşit chiar în registrul oribilului, ceva pedestru şi banal—lipsit de anvergura mitologiei germanice, a fabulosului teuton—o pseudomorfozã, o formã improprie, o mimare dizgraţioasã.