Jűrgen Moltmann, ‘Treimea şi Împãrãţia Lui Dumnezeu. Contribuţii la învãţãtura trinitarã despre Dumnezeu’

Jűrgen Moltmann, ‘Treimea şi Împãrãţia Lui Dumnezeu. Contribuţii la învãţãtura trinitarã despre Dumnezeu’



Jűrgen Moltmann îşi începe cartea cu o reiterare neognosticã a teologiei pasibilitãţii Lui Dumnezeu, ca suferinţã a Lui Dumnezeu. Acest neognosticism al pasibilitãţii Lui Dumnezeu se revendicã de la sentimentalismul îngãlat al unor autori antebelici—evrei, englezi, un spaniol şi un rus, lucruri în general lipsite de vreun interes teologic. Pentru Moltmann însã, asemenea surogate trec drept subversivitate pãtrunzãtoare, asupra cãreia el cautã sã se pronunţe prin terne rezumate şcolãreşti, de o banalitate consternantã.
Ar fi fost poate de dorit ca Moltmann sã distingã mai mult între utilizarea sentimentalã, ‘moralã’, şi aceea metafizicã a termenului de ‘iubire dumnezeiascã’: ce se intenţioneazã, când se spune cã Dumnezeu ‘iubeşte’. Dorind sã reabiliteze metafizica creştinã a Creaţiei, filozofii modernişti francezi de acum un veac au repus pe tapet problema, discutând cu perspicacitate ce se înţelege prin ‘iubirea’ Lui Dumnezeu: acea agapé a Noului Testament, ‘simpatia’, deschiderea.
Gândirea lui Jűrgen Moltmann este reabilitarea postmodernã, nu fãrã un oarecare damf de fadoare ca a sloganelor ziaristice [1], a patripasianismului şi a teopaschismului; plictisul teologic îşi cautã remediul în romanţiozitatea unor astfel de reprezentãri primitive. Aici trebuie evitatã net o falsã alternativã: cãci, pentru a rãmâne gând, gândul teologic trebuie sã refuze atât sentimentalismul reprezentãrilor şi declamaţia gnosticã—cât şi neînţelegerea caracterului creaţiei; de fapt, teologia creştinã tradiţionalã discutã, în metafizica creaţiei, agapé a Lui Dumnezeu, noţiune filozoficã ce trebuie încã debarasatã de conotaţii sentimentale. Sã trecem la ‘Treimea …’ lui Moltmann. Acesta este o carte fãrã demonstraţii teologice, fãrã raţionamente, fãrã argumentãri logice sau chiar scriptural—patristice, aşa cum ar fi de aşteptat sau de dorit; lipsesc demonstraţiile raţionale şi argumentãrile logice, Moltmann fãcându—şi meseria prin aserţiuni apodictice, justificate de intuiţii nebuloase. Axioma pasibilitãţii Lui Dumnezeu este postulatã prin recursul la autoritatea lui Merejkovski şi Heine—iar puţin dupã aceea, prin apelul la Origen.
Jűrgen Moltmann ignorã faptul cã, la cei vechi, impasibilitatea Lui Dumnezeu era nu o axiomã—ci o concluzie metafizicã; nu era o axiomã, ci un raţionament.
Într—o accepţie metafizicã epuratã, nesentimentalã, pasibilitatea Lui Dumnezeu este agapé, caritatea latinilor, simpatia, principiul creaţiei, care e liberã. Metafizica creştinã a creaţiei depinde de aceastã ‘axiomã’, ca sã o numesc în felul lui Moltmann, şi în acest fel se regãseşte în tomism. E regretabil cã teologul german nu aminteşte polemica anti—tomistã a moderniştilor francezi de acum un veac.
Agapé a Lui Dumnezeu nu descrie sentimentul lui Dumnezeu, nu se referã la sentimentalitatea Lui Dumnezeu, ci precizeazã ceva despre creaţie: aceasta nu e necesarã, ci liberã, provine dintr—o deschidere.
Teologia anglicanã antebelicã, de esenţã monofizitã, discutatã la începutul ‘Treimii …’ e interesantã, însã nu e nimic altceva decât patripasianism şi teopaschism. Trisaghionul monofizit enunţa deja aceastã înţelegere mohorâtã a dumnezeirii. Ideea cã suferinţa de pe Calvar e suferinţa Lui Dumnezeu în fiinţa Sa se numeşte patripasianism şi e o erezie foarte veche. Poate cã teologia anglicanã citatã de Moltmann poate sã fie adusã la o înţelegere şi interpretare ortodoxe, însã aşa cum o citeazã el, ea pare scufundatã în sentimentalism şi în retoricã teopaschistã. Iubirea, adicã agapé a Lui Dumnezeu, e o iubire fãrã jertfã, fãrã diminuare sau durere; în interpretarea lor patripasianistã, teologii anglicani antebelici porneau de la un postulat monofizit, inadmisibil. De aceea, rezultatul lor nu e o teologie cu adevãrat de anvergurã. Ei credeau cã Dumnezeu a suferit şi a murit pe Cruce—tocmai Trisaghionul monofizit. O pricepere deficitarã a Întrupãrii—şi a unirii firilor—a dus la aceasta. Iubirea Lui Dumnezeu e nepãtimitoare şi nesentimentalã. Unii dintre autorii anglicani citaţi de Moltmann introduc necesitatea în Creaţie, fãcând din Creaţie un act necesar, ‘silit’, neliber. Dumnezeu e determinat de iubirea Lui, şi iubeşte cu o iubire neliberã; trebuie vãzute textele excerptate, pentru a înţelege cât de contrarã teologiei creştine principale e aceastã tendinţã a anglicanilor.
Jűrgen Moltmann întârzie inexplicabil asupra peroraţiilor unui autor spaniol, cleioase şi lipsite de orice semnificaţie metafizicã. Frumuseţea şi generozitatea unui gând teologic e altceva decât declamaţia sforãitoare a acestui spaniol.
Pe scurt, obiectele analizei fãcute de Moltmann reprezentãrilor teologice ale pasibilitãţii Lui Dumnezeu sunt: gnosticismul evreiesc şi rusesc, patripasianismul monofizit anglican, şi sporovãiala unui spaniol care a încercat în mod neconvingãtor şi rudimentar sã uzurpe patrimoniul religiozitãţii hispanice. Dealtfel, pe Bőhme îl regãsim şi la spaniol, şi la rus—iar teozofia subîntinde scrierile evreieşti, spaniole şi ruseşti citate; numai englezii pornesc de la patripasianism şi monofizitism (--numai cã de la un patripasianism derivat din triteism, nu din modalism—ca acela antic--). În toate cazurile, e vorba de reprezentãri filozofice greşite, derapate, care contravin ortodoxiei creştine—şi iudaice. Într—un anume sens, iudaismul pare mai contaminat de gnosticism, decât creştinismul—pare sã fi sucombat poverii gnosticismului. Moltmann pleacã de la gnostici şi patripasieni moderni—adicã triteişti, nu modalişti. Teopaschismul acesta englez pare inspirat mai cu seamã de monofizitism.
Aşadar, de la început Moltmann se situeazã înafara teologiei creştine principale, a ortodoxiei creştine. Analizele lui au interesul unor rezumate şcolare anoste. Tonul acesta şcolãresc e indiciul unei minţi boante.


NOTE:

[1] Existã acest damf de fadoare la mulţi intelectuali germani postbelici—pe Graß, Bőll, Habermas îi enumeri dintr—o rãsuflare.