Despre Revelaţie şi cristologie

Despre Revelaţie şi cristologie




Raţiunea duce la Revelaţie; nu existã o instaurare autonomã a Revelaţiei, ci numai prin mijlocirea raţiunii, a gândirii. Omul primeşte dezvãluirea tainelor dumnezeieşti, fiindcã mai înainte a gândit, a raţionat, a priceput, a desluşit. Revelaţia e un dat, nu o gândire; ceea ce poate sã existe înãuntrul omului e, dimpotrivã, numai gândirea, înţelegerea. De aceea, gândirea precede credinţa. Se ajunge la credinţã prin gândire; credinţa e raţionalã, şi e o atitudine raţionalã. Raţionalul e substratul activitãţilor superioare ale omului, acestea sunt inteligente. Raţiunea participã la credinţã, care e asentimentul inteligent al omului. Raţiunea cãlãuzeşte credinţa, cãci raţiunea e chipul Lui Dumnezeu în om. Credinţa nu e vreun fel de intuiţie autonomã, ci rezultatul firesc al înţelegerii. Ea e consideratã un har, deoarece în aceastã înţelegere omul colaboreazã, liber, cu Dumnezeu. Însã supranaturalul nu se substituie naturii, şi nu o înlocuieşte. Supranaturalul nu scâlciazã firea, ci o desãvârşeşte. Firea e desãvârşitã, nu scâlciatã, de atingerea supranaturalului. Mintea îl cãlãuzeşte pe om cãtre Revelaţie, a cãrei acceptare inteligentã se numeşte credinţã. Omul nu depinde de Revelaţie, spunea Tresmontant, pentru care ‘teologia e o ştiinţã experimentalã’; omul depinde numai de raţiune, de Revelaţie beneficiazã numai cine îşi foloseşte mintea—la Revelaţie se ajunge pe calea raţiunii, Revelaţia nici nu se autointerpreteazã, ci trebuie interpretatã raţional. Revelaţia nu se poate substitui minţii şi cunoaşterii umane.
Tresmontant a spus rãspicat cã ceea ce unii eticheteazã drept ‘arianism’ la gânditorii religioşi de azi e de fapt ceva lipsit de standardul metafizic al arianismului, ceva inferior arianismului sau adopţionismului, care mãcar aveau o anvergurã religioasã. A îi numi arieni sau adopţionişti pe ereticii de azi, înseamnã a le face o cinste, şi a calomnia ereziile antice, care nu ajunseserã atât de jos.

Tresmontant amintea cu gratitudine cristologia lui Tertulian. Îi considera pe Tertulian şi pe Sf. Augustin drept premergãtorii Sf. Leon. Cristologia latinilor e africanã—sau cristologia africanilor e romanã.

Cristologiile nemţeşti—Rahner, Ratzinger şi Kasper.
Tresmontant considera cã, departe de a fi supraaccentuatã, cristologia e subdezvoltatã, deficitarã şi incomplet desluşitã.
E totuşi un fel de paradox cã Sf. Maxim a afirmat deopotrivã integralitatea firii umane a Lui Iisus, şi a putut fi pus în discuţie pentru cã nu gândea întregimea omului în teozã, nu pãstra substanţa umanã distinctã, sau completã, în teozã—nu numai cã o gândea ca neoplatonicienii, însã chiar o înţelegea mai puţin personalist decât cel puţin unul dintre aceşti pãgâni. Unirea naturilor în Iisus e tiparul îndumnezeirii. Cristologia Sf. Maxim e echilibratã, iar soteriologia, sau doctrina mântuirii, nu. A doua nu o are drept model pe întâia.
Ce reprezentare deformatã despre istorie puteau avea cei care erau capabili sã creadã cã scrierile areopagitice sunt din sc. I, de la un contemporan al Apostolilor! Mã mir numai cã nu se întrebau de ce nu le citeazã Pãrinţii din veacurile urmãtoare. E oarecum dezamãgitor sã îl gãsim pe Sf. Maxim ca arbitru convins de autenticitatea acestor bizarerii asiatice, sã îl aflãm decis de partea credulitãţii şi a îngustimii. Dezamãgeşte cã era un susţinãtor al unei asemenea farse. Cum se putea crede cã aceste contrafaceri tardive pot proveni din mediile apostolice? Cum de nu se observa incongruenţa? Iar Sf. Maxim nu e singur—intelectele cele mai prestigioase ale Evului Mediu l—au urmat cu strãşnicie.
Credulitatea Sf. Maxim e oarecum simbolicã; împreunã cu Sf. Grigore Dialogul, el vesteşte Evul Mediu, dominaţia credulitãţii, a fanatizãrii şi a bigotismului. Teologic, Sf. Maxim şi Sf. Grigore Dialogul se aflã pe pragul medievalitãţii, cãreia îi dau curs şi pe care deja o ilustreazã. Însã niciunul din ei nu e epigon.
Anticii erau şi ei superstiţioşi, nu mai puţin decât cei din Evul Mediu. Superstiţioasã era şi Antichitatea—creştinã sau nu. Dincolo de asta, se vede în ce fel teologii sc. IV sunt încã autori antici.

Constantinopolul nu putea sã preia prerogativele de infailibilitate ale Romei, fiindcã îşi condamnase deja atâţia Patriarhi ca eretici.