Arhimandritul Teofil Părăian

Arhimandritul Teofil Părăian




Poate cã Vlachos, şi în mod sigur Noica, fuseserã, o vreme, eroii mei monastici; cu vremea, treptat, acest loc i—a revenit Arhimandritului Teofil. A preluat el acest rol, aceastã funcţie. Pãrãian explica cu plãcere, îi plãcea sã discute; regret cã nu l—am întâlnit câtã vreme a trãit. Ceea ce urmeazã sunt numai câteva impresii, culese aproape la întâmplare. Nu l—am întâlnit niciodatã, altminteri decât în scris sau în înregistrãri. Citit sau ascultat, Arhimandritul Teofil fãcea impresia unui cãlugãr optimist, deschis, raţional, generos, stenic, cu simţul umorului; atrãgea atenţia, pe lângã intonaţia aceea sibianã, lexicul sãu, şi, deasemeni, absenţa manierismului monastic, a limbajului de lemn, a jargonului bisericesc. Arhim. Teofil vorbea ca un intelectual rural occidentalizant, folosea cu plãcere nişte cuvinte la îndemâna intelectualilor interbelici, de care amintea prin vocabular [de ex., ‘angajarea’, ‘negativele’]. Avea un fel de agerime şi de sprintenealã, iar uneori, în public, o ironie îngãduitoare. Simpatiza ecumenismul. Glumea cu largheţe, cu blajinãtate, fãrã pornire.
Câteodatã, dialogurile lui cu auditorii, ‘rãspunsurile’ lui, depãşeau, ca interes, conferinţele pe care le susţinuse. Era mai interesant când rãspundea, decât atunci când divaga pe diferite teme. Dãdea interpretãri raţionale, de bun simţ, ‘antiohiene’ şi moderate, locurilor disputate din Scripturã. Apela, în mãsura bunului simţ, şi la explicaţiile istorice—nu absolutiza. Se împotrivea literalismului. Dezaproba ‘cãsãtoria albã’. A fost poate cea mai raţionalã şi ‘antiohianã’, în sensul bunului simţ, minte, dintre monahii noştri faimoşi.
Amintea, prin poziţiile lui, de ceea ce are mai bun şi mai îmbietor ortodoxia—de oameni ca Patr. ecumenic Atenagora, de ex.. Nu era ‘radicalizat’—şi deloc fanatizat—unul dintre cei mai nefanatizaţi oameni pe care i—am ascultat, foarte remarcabil pentru bunul simţ. N—avea neruşinare, neobrãzare.
Glumea, râdea. Ironiza vãicãrelile pioase; avea robusteţe. Cerea ‘înnoirea minţii’. Nu poza în sfãtuitor universal. Dupã cum se vede, admir mult şi lucrurile pe care nu le fãcea—îmi place cã nu gãsesc la el multe defecte, racile şi scãderi comune în mediile din care provenea; aşa cum am mai spus, era nefanatizat.
Ştia cã tehnologia e neutrã; astfel de constatãri pot pãrea banale, însã spun lucruri bune despre independenţa lui de gândire şi atitudine. Nu avea panici, crispãri. Atitudinea lui era deschisã, luminoasã, optimistã. Nu trãia în ficţiunile prãpãstioase ale vestitorilor apocaliptici. Remarcaţi aceste ‘lipsuri’ semnificative. Ele sunt calitãţi. Sunt meritele curajului minţii.
Gândurile lui religioase, teologice sã le numim, au fost fãcute cunoscute prin destul de numeroase tipãrituri, culegeri.
A mai avut şi ezitãri, şovãieli, ‘era cu colţuri’ (de ex., în scandalul Calistrat). Însã n—am gãsit la acest om nici pic de crispare; un monah complet nefanatizat.
A trãit 80 de ani, aparţinuse unei generaţii strãlucite, aceea a anilor ’20, avea priceperea practicii, era contemporanul şi congenerul lui Tournier, Moltmann, Tresmontant, Foucault, Ratzinger.

Conferinţele lui Pãrãian erau amplu informate biblic şi patristic. Ca observaţie empiricã, mai degrabã impresia unui auditor, Marcu Ascetul, Maxim, Isaac şi Ioan Scãrarul sunt, probabil, autorii cel mai frecvent citaţi de Pãrãian (corespunzãtor şi vols. din ‘Filocalie’ pe care le alegea)—iar cel mai des, Evangheliile şi Sf. Pavel; câteodatã, alte Epistole—şi niciodatã (de fapt, foarte rar: ‘dar eşti mort’) ‘Apocalipsa’. Pe Marcu şi Maxim îi cita foarte frecvent, şi cu pricepere.