Vârste şi lecturi

Vârste şi lecturi





De ce, oare, reciteşti? Reciteşti mai degrabã ‘pentru altceva’—decât pentru acelaşi lucru—e o experienţã, mai degrabã decât o reiterare. Nu citeşti ca sã cauţi/ gãseşti ‘acelaşi’. Nu e vorba de regãsirea unei plãceri ştiute.
De copil, îmi plãceau cãrţile bine scrise—un stil cursiv, neartificial, întrucâtva convenţional. Chiar dacã vor fi existat—şi e probabil cã existau—nu prindeam semitonurile.
Existã gusturi literare la care nu rãmâi, şi care definesc mai degrabã un moment psihologic, sau psihofizic, decât o alegere de artã—e numai ceva de moment, ceva pasager—nu rãmâi la ele, le depãşeşti, treci de ele. În adolescenţã, îmi plãceau scriitori ca Maugham, Kessel, Cronin. Îmi plãceau ‘Leul’, ‘Gran Canaria’ şi nuvelele lui Maugham. Poate cã erau ceva pe înţelesul unui adolescent. Gustul pentru Şestov şi Unamuno n—a trecut de 17 ani—iar de Berdiaev m—am scârbit, irevocabil cred, la 18 ani. Aceştia trei mi—au devenit, vai, nu indiferenţi—ci de—a dreptul antipatici. Am citit cinci cãrţi ale lui Berdiaev, şi numai una—întâia cititã—mi—a plãcut. La 17 ani, am realizat cã de la Unamuno îmi plãceau numai citatele; totuşi, am citit cinci cãrţi ale lui—douã eseuri, un roman, douã vols. de nuvele. Aceşti trei eseişti antebelici nu erau ceva mai semnificativ decât Cronin, Kessel şi Maugham. Mi—a displãcut, la 16 ani, sã recitesc policierul care mã fascinase la 10 ani. La fel se întâmplase, la 14 ani, cu un alt policier, care îmi plãcuse mult la 11 ani. Reciteşti—şi nu mai gãseşti nimic. În adolescenţã, experienţa mea a fost cã recitirea e zadarnicã, şi nici n—am încercat cu cãrţi care mã fermecaserã—ca ‘Preludiul Fundaţiei’. E adevãrat cã, recitind, eu doream sã regãsesc acelaşi lucru, sã aflu tot ceea ce aflasem—ceea ce deja ştiam.
Alţi autori care îmi plãcuserã cãtre sfârşitul copilãriei sunt Wickert şi Delblanc. Ambii, ceva mai literari decât Kessel, Cronin şi Maugham—dintr—o ligã superioarã. Poate cã citeam cam la întâmplare—însã nu greşeam. Maugham îmi fusese recomandat în familie—cartea lui Kessel mã ispitise, mã tentase—la Delblanc am ajuns din întâmplare—Wickert ne fusese recomandat la şcoalã, romanul lui se numea ‘Templul pãrãsit’, sau aşa ceva, era un SF grotesc, despre o cãlãtorie în timp, în vremea romanilor, cãlãtorul era o namilã hirsutã, un zdrahon—Cronin mi—a plãcut spontan, cred. Cronin, Kessel, Delblanc şi Wickert mi—au fãcut o impresie puternicã; stilul nuvelelor lui Maugham mi—a plãcut, când aveam 16 ani, aşa cum altora le place Beyle—îl înţeleg pe Teachout.
Pânã la urmã, asta şi înseamnã Maugham, literar—un Beyle sau un Kipling pentru coafeze, mai îngãlat.
Mama admira o tripletã evreiascã—Maurois, Zweig şi Feuchtwanger. Ultimii doi mi s—au pãrut indigeşti; întâiul—vag antipatic.

Cine, vãzând vreun roman al unui scandinav, de ex., nu îşi spune cã acea carte putuse sã fie ca ‘Dna. Bovary’ sau ‘Mãnãstirea din Parma’—sau ‘Karenina’? Cã cine se îmbarcã la scrierea unui roman, are şansa de a fi ca unul dintre cei mai mari? Acest gând l—am avut întâia datã la 26 de ani, dinaintea unui raft din locuinţa mea, unde grupasem câteva romane istorice şi de aventuri, autohtone—când mi—am spus cã fiecare dintre acei prozatori avusese şansa sã fie Dumas—cã, odatã întrunite cel puţin condiţiile publicãrii, putuse sã fie Dumas—sau, putuse încerca sã fie Dumas. Scrierea unui roman e o astfel de ocazie, o asemenea şansã—de a fi Dumas, sau Beyle—de a scrie ‘Dna. Bovary’, sau ‘Raţiune şi simţire’. E o şansã—o ocazie. Cârpacii trec pe lângã ea; adesea, trec pe lângã ea şi cei mai rãsãriţi. Nu e deajuns sã vrei—şi, cu atât mai puţin, numai sã intenţionezi, sã plãnuieşti. Existã un soi de diptice romaneşti care îl amintesc pe Ianus. Beyle, Flaubert şi Camil P. sunt autorii unor astfel de diptice—Ianus. (În altã ordine de idei, Paleologu era predispus sã noteze inegalitatea marilor scriitori—o remarcã la Camil P., la Eliade—chiar şi la Sadoveanu—şi la Noica.) Sã revenim la dipticele—Ianus. Ele caracterizeazã scrisul câtorva mari romancieri—fie ei calofili ca Flaubert, cârpaci neglijenţi ca Beyle, sau ambiţioşi veleitari, însã inegali, devoraţi de ambiţie, în felul lui Camil P.. Aceste diptice forţeazã alegerea, pronunţarea pentru una dintre ipostaze. Paleologu nota cã admiratorii lui Beyle sunt nevoiţi sã aleagã unul dintre cele douã mari romane—la fel ca aceia ai lui Camil P.—şi la fel, o spune Gracq, ca aceia ai lui Flaubert.
Remarque, Maugham, Zweig, Feuchtwanger, Maurois reprezentau orizontul cultural al mamei mele.

În literaturã, e de cãutat numai originalitatea inteligentã şi plinã de farmec, autenticã, neepatantã. Aşa fuseserã Zarifopol, Ralea, Arghezi—originali în acest mod.