Supliciul şi generozitatea

Supliciul şi generozitatea




Postul Mare nu înseamnã intensificarea participãrii emoţionale la reprezentarea imaginativã a supliciului Lui Iisus. Acest supliciu reprezintã consecinţa unei misiuni asumate—vestirea adevãrului în mijlocul unui neam violent şi ucigaş, care îşi omoarã profeţii. Tortura Lui Iisus înseamnã transpunerea în plan faptic a consecvenţei Lui cu Sine Însuşi. Iisus nu trişeazã, nu încearcã sã scape dinamicii sociale a lumii în care a intrat. Iisus nu a cãutat supliciul, nu a vrut tortura, ci a acceptat sã intre în logica istoriei religioase evreieşti, în dinamica socio—religioasã a unui ‘neam care îşi ucide profeţii’. Iisus era conştient de aceastã particularitate a istoriei religioase evreieşti—uciderea vestitorilor. Jertfa mântuitoare a Lui Iisus e abnegaţia, generozitatea, altruismul Lui. Iisus ştia cã mãrturisirea adevãrului atrage violenţa. Rãsãritul nu asociazã jertfa cu durerea, cu supliciul, cu dolorismul, de aceea, când vorbim despre jertfa Lui Iisus, subînţelegem altruismul, generozitatea şi iubirea Lui. Ele sunt mântuitoare, pentru cã, pe de o parte, Îi definesc Persoana, pe de altã parte, sunt imitabile. Se poate participa la ele.
În legãturã cu acestea, trebuie evitat dolorismul, înfundarea în torturã, fetişizarea caznei. Jertfa fizicã a Lui Iisus e consecinţa unei atitudini, urmarea unei comportãri deschise şi neprecaute. În natura umanã pasibilã şi imperfectã, iubirea înseamnã jertfã; agapé înseamnã jertfã. Crucea simbolizeazã; e actul final, care rezumã drama. Epilogul e dezvãluirea puterii Lui Dumnezeu: Învierea. Iisus a murit pe Cruce fiindcã ‘a fost ascultãtor’. Era slujitorul de care a avut nevoie Dumnezeu. Hristos aduce mântuirea. Hristos Însuşi aduce mântuirea. În acest înţeles spune Sf. Ioan Zlataust cã cea mai mare sãrbãtoare e Crãciunul—venirea Lui Hristos.
În firea umanã, iubirea ia expresia sentimentului, a suferinţei şi jertfei. Acestea i se potrivesc naturii umane, pasibile şi în nevoie de curãţire. Existenţa Lui Iisus e guvernatã de valori şi norme, iar societatea în care a trãit e stãpânitã de o logicã a violenţei, care o face sã ucidã profeţii, sã nimiceascã pe cei care rostesc adevãrul neconvenabil. Supliciul de pe Golgota simbolizeazã, codificã şi exprimã pe înţelesul popular esenţa persoanei şi a activitãţii Lui Iisus—abnegaţia şi generozitatea. Supliciul de pe Golgota e traducerea în planul istoriei a consecvenţei Lui Iisus. Iisus nu trişeazã. Puterea Lui nemãsuratã nu Îl apãrã de violenţa lumii. Iisus e inserat, imersat în istoria omenirii—şi a poporului sãu, neam violent şi rãu, care îşi omoarã profeţii. Iisus spune cã aceasta e soarta tuturor drepţilor—de la Abel, la Înaintemergãtorul Ioan.
Nu cunosc cuvântul grecesc corespunzãtor, însã îmi place mai mult când se spune cã Iisus ‘ridicã pãcatul lumii’, decât cã ‘ia asupra Sa pãcatele lumii’ (--ceea ce ar sugera jertfa substitutivã--). În parcursul cãtre supliciul fizic a cãrui apropiere vertiginoasã o presimţea—şi o putea, probabil, descifra din ‘semnele sociale’, din indiciile despre iritarea crescândã a clerului, etc., încercãrile de lichidare a Lui se înteţeau--, Iisus trece prin mâhnire, fricã şi îndurerare. Ispitirea revine în viaţa Lui—luând chipul lui Simon Bar—Iona. Iisus Se mâhneşte, Se înfricoşeazã. Implorã ‘comutarea’.