Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre icoane

Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre icoane




Azi, luni, am citit un scurt eseu, tendenţios şi sumar, al Mitropolitului de Nafpaktos despre icoane—o comparaţie între arta rãsãriteanã şi aceea apuseanã. Vlachos nu îşi cunoaşte jumãtate din subiect—şi anume, arta bisericeascã apuseanã—şi asta se vede. Proveniţi din ţãri care nu au cunoscut valul Renaşterii, sau un fenomen renascentist autentic, rãsãritenii (Bulgakov, Sofronie, Evdokimov, Vlachos) sunt proverbiali pentru antipatia lor faţã de arta religioasã vesticã. Împotrivirea lor ţine de ştiuta peroraţie anti—occidentalã [1]. Se face mare caz de anatomismul Renaşterii, prezent şi în arta religioasã a epocii aceleia, când subiectele religioase ajunseserã, la unii, mai mult un pretext pentru studii de anatomie. Mitropolitul Vlachos recurge, discutând arta religioasã vesticã, la acelaşi sofism ca şi Evdokimov, comparând ce e mai bun la unii cu ce e mai rãu la alţii. În primul rând, bunul Mitropolit crede cã vesticii au icoane; nu au. Au artã religioasã, şi reprezentãri plastice religioase, imagini religioase, apte sã suscite un rãspuns emoţional, şi mai mult sau mai puţin codificate. Aceste imagini religioase nu au acelaşi loc în cult, nici aceeaşi funcţie religioasã. E adevãrat cã rolul lor nu e numai sã instruiascã, nu sunt numai pedagogice—ci se adreseazã şi emoţionalitãţii sau afectivitãţii. Însã nu existã o teologie curentã şi rãspânditã sau autoritarã a cinstirii lor. Unii le folosesc ca embleme, şi aflã îmbãrbãtare în ele.
Ceea ce ar fi trebuit sã remarce—şi sã critice—Mitropolitul Vlachos e inexistenţa icoanelor apusene. Ratzinger crede cã Apusul nu a depãşit niciodatã criza iconoclastã—însã originea atitudinii vestice premerge mentalitatea clericilor de la curtea lui Carol cel Mare. Apusul nici pânã azi nu crede în icoane, şi nu le foloseşte. Ceea ce foloseşte sunt imagini religioase, care pot sã fie, uneori, artã religioasã. O funcţie similarã cu a icoanei o au, în Apus, statuile, mã refer la statuile obişnuite care existã în biserici, ele sunt folosite ca un fel de icoane—lor li se adreseazã închinarea, ele respectã o codificare mai strictã şi îndeplinesc funcţia religioasã a icoanei. Occidentul a preferat icoanei, statuia. Existã în Vest ceva care aminteşte de icoanã: statuia.
Vlachos îl contestã pe Michelangelo ca artist religios—iar Evdokimov, pe Tintoretto, pare—mi—se (cei doi pictori sunt, dealtfel, întrucâtva înrudiţi, ilustrând un caz extrem de anatomism renascentist). Însã comparaţia lui e oricum tendenţioasã. Îmi aminteşte de zelul cu care Osipov contesta recomandarea Sf. Iñigo de a—şi reprezenta conversaţia Ipostaselor Treimii—indignare neavenitã la membrul unei Biserici care acordã atâta importanţã—şi pe bunã dreptate—‘Treimii’ Sf. Andrei Rubliov.
Revenind la Vlachos, el alege ce e mai dezavantajos pentru unii—şi ce e mai avantajos pentru ceilalţi—şi le comparã. Aşa se ajunge, în general, sã se arunce cu astfel de generalizãri şi porecle—anatomism, emoţionalism—prin selectarea tendenţioasã a termenilor de comparaţie. Toatã discuţia Mitropolitului Vlachos porneşte de la o ipotezã pe care o ia drept fapt demonstrat. Hierotheos Vlachos crede cã e demonstrat faptul cã frescele sixtine ale lui Michelangelo traduc sau transpun întocmai esenţa credinţei apusene. Însã poate cã nu e deloc aşa.
Cei care nu gãsesc elevaţie religioasã la Michelangelo şi la Tintoretto ar trebui, poate, sã o caute în altã parte, sã o caute acolo unde se şi aflã. Iluzia lui Vlachos este aceea cã, ‘desfiinţându—l’ pe Michelangelo, a lichidat şi arta religioasã apuseanã. Existã o mãrginire, şi destul provincialism, în aceastã indignare virtuoasã. Încã o datã, li se reproşeazã vesticilor cã nu sunt rãsãriteni—ceea ce provine mai mult dintr—o petiţie de principiu. Este contestatã posibilitatea unei ortodoxii apusene, netransplantate, nu de împrumut, ci autohtonã—în numele vechiului imperialism bizantin—şi, ceva mai nou, bizantino—slav.
Eu nu aş lua prea în serios apostrofele Mitropolitului Vlachos; sunt tendenţioase şi pornite. Nu ţin în niciun fel de teologie, ci numai de îndârjirea anti—apuseanã al cãrei exponent se face cu virtuozitate. Pânã la urmã, poziţia lui, în acest eseu, e mai degrabã sentimentalã decât inteligentã. Tonul e unul de veleitarism şi lãutãrie.

NOTE:

[1] Ep. Sigrist are aprecieri superlative despre arta religioasã a lui Leonardo şi Rafael.