Ansamblurile romaneşti dumasiene

Ansamblurile romaneşti dumasiene





Întâiul Dumas a scris douã trilogii şi o pentalogie. Se pare cã intenţionase sã continue trilogia Valois. Aceste unsprezece romane sunt, împreunã cu ‘Monte—Cristo’ şi cu ‘Laleaua neagrã’, cãrţile lui cele mai gustate. Cunoscãtorii [1] dintre acestea îşi aleg. Prima trilogie fusese admiratã, în câte un termen al ei, de cãtre A., Dna. Sand şi Lang. A doua trilogie ‘întrunea sufragiile’ lui Stevenson, Wilde, Ralea. Mi se pare cã A. nu menţioneazã nicãieri ‘Muschetarii’—însã îl considera pe Stevenson egalul lui Dumas—ceea ce lui Wilde i se pãrea cã nu e cazul—vedea în scoţian un Dumas ratat.
Acelaşi substrat al foiletonisticii vremii i—a dat şi pe Sue, Féval (--care a pornit chiar de la Sue şi Dumas--), Gautier, Achard şi Ponson. Balzac şi Zola, Vigny şi Mérimée s—au încercat în acest gen—chiar dacã, unii, ca romancieri, nu ca foiletonişti. ‘Mãnãstirea din Parma’, cartea care le—a dat bucurie lui Gracq şi Pamuk, e un ‘Dumas scris de Beyle’.
Un catalog al dumasienilor i—ar include pe Stevenson, Lang, A., Dna. Sand, Wilde, Ralea.
Beyle îl şi plãcea, îl şi critica pe Scott.

Când au cãutat termeni de comparaţie şi antecedente pentru divertismentul literar impus de sc. XIX (Scott, Dumas, Hugo, Vigny, Mérimée, Sue, Féval, Gautier, etc.), cititorii au fost nevoiţi sã se refere la ‘Halima’ şi la ‘Odiseea’. Englezii s—au vãzut nevoiţi sã reînveţe de la francezi, propria lor literaturã pãrându—li—se prea didacticã, prea adresatã numai copiilor. Americanii, cu Cooper şi Reid, n—au prea convins. Numai în ‘Halima’ şi ‘Odiseea’ mai gãseau cititorii sc. XIX ceva la fel de bun ca marele divertisment literar francez. Romancierii englezi de dupã Scott au pãrut tipicari, monotoni şi moralişti, anoşti, insipizi. Mai mult au displãcut. Cei care, însã, copilãriserã cu romanele lor mai puteau depista parcele de interes. Dumas i—a dat romanului sãu de aventuri un fel de ton cosmopolit, care le lipsea şi lui Scott, şi continuatorilor unguri, polonezi, români. Dumas scrie romane cosmopolite. Ele nu depind de circumstenţele patriotismului literar. Sunt pure, reduse la epicã. Romancierii englezi din sc. XIX au pãrut, prin comparaţie, pisãlogi şi didactici. Or, cititorii intuiau, ştiau cu ce trebuie sã semene un roman de aventuri—cu ‘Halimaua’ şi cu ‘Odiseea’. S—a vãzut în ‘Odiseea’ întâiul roman de aventuri—şi, poate, cel de nedepãşit.
Cei ca Gracq se dezintereseazã de coerenţa mecanicã, cãznitã, de strãdaniile lui Balzac de a da coerenţã formalã ‘edificiului sãu romanesc’.


NOTE:

[1] Existã câţiva eseişti care au dat articole bune despre acest fel de literaturã popularã—Chesterton, Lang, Stevenson, Quiller şi Orwell. Chesterton, Stevenson şi Lang au scris bine despre Scott. Lang şi Stevenson au scris bine despre Dumas. Wilde şi Ralea îl citeau şi ei, îl menţioneazã. A., Dna. Sand erau dumasieni. Cãlinescu vedea în Eftimiu un Dumas autohton. Orwell şi Quiller se pricepeau bine la Reade.