O existenţã gracqianã

O existenţã gracqianã





Gracq citea mult. O pasiune ca aceasta nu e un coş—pe care sã—l storci; de aceea, doctoratele şi diplomele trebuie lãsate veleitarilor. Existenţa gracqianã este, în principal, o existenţã de citit. De citit, de plimbãri şi cãlãtorii, de predat, de ascultat muzicã, de scris. Gracq studiase şi câteva ştiinţe—geografia şi istoria; prima îl interesa şi sub aspect literar, iar a doua—filozofic, filozofico—politic. În propriul sãu scris, a fãcut şi geografie ca literaturã. Nu îi scãpau valorile literare ale disciplinei. La Gracq, geografia a fost o vocaţie—una vernianã. Avea vocaţia descrierii de peisaje, de oraşe, de privelişti, de cotloane, de locuri. Istoria (mai mult sau mai puţin) ‘înnobilatã filozofic’, poate falsificatã, îi plãcuse la Chateaubriand. Bãtrânul, pensionar, îşi avea rutina lui, deprinderile lui bonome, cotidiene, bonomia lui. Câteodatã, farmecul relatãrii unei existenţe face sã treacã neobservate lipsurile, carenţele acelei vieţi. Gracq a trãit citind, plimbându—se, cãlãtorind, predând, ascultând muzicã, studiind şi scriind. În tinereţe fãcuse şi politicã; se interesa de sporturi şi de politicã. Existã un fond de amãrãciune şi de blazare, de dezamãgire, în configuraţia aceasta a vieţii lui. Poate o mohorâre secretã, vreo posomorâre ascunsã. Ceea ce existã nu poate masca ceea ce lipseşte. Fizionomia lui Gracq avea o acrealã didacticã. O acrealã dãscãleascã, vreau sã spun.
Citea Stendhal şi Balzac, citea Verne, citea Tolkien, citea policieruri. Era un cititor de prim rang, mai interesant, ca cititor, decât Borges, despre care nu ştiu ce credea. Nu e singurul francez care sã—l fi citit mult pe Stendhal; în aceastã privinţã, Taine şi Chartier au rãmas, probabil, neîntrecuţi (în succesiunea stendhalienilor francezi de prim ordin, Chartier l—a negat pe Taine, iar Gracq pe Chartier). Nu ştiu dacã atinsese performanţele lui Taine în citirea lui Stendhal. Epistemologia criticã a lui Gracq era una foarte lucidã—era conştient de limitele cogniţiei, de renghiurile generalizãrii. Considera critica literarã ca posibilã numai cu lupa, sau la microscop. Declara necesitatea comensurabilitãţii scrisului cu lectura (criticã). Disproporţia între cele douã deraiazã critica, o face superfluã. Emblema vieţii lui Gracq sunt plimbãrile pe malul Loarei. Bucuriile existenţei gracqiene eu le codific drept ‘Loara’, pornind de la locul ocupat de plimbãrile tihnite pe malul Loarei în viaţa lui Gracq. Avusese o existenţã activã—profesional, practicase sporturi, se informa despre sport. Discuta sporturile; le încercase. Era contrariul unui sedentar.
Literar, atitudinea lui Gracq era una deschisã şi empiricã; nu fãcea impresia unui cusurgiu. Nu existã la el nici acel plezirism literar îngãlat, care afecteazã mereu desfãtarea. Gracq nu intenţiona, ci chiar fãcea—şi avea tenacitatea bucuriei. Trãia cu inteligenţã, cu umor.
Gracq era un cititor cu voie bunã. Mã gândesc cã citea destul de diversificat, de variat. N—avea aroganţa elitismului, ci bonomia rutinei cititului, deprinderi utile. Citea cu poftã. Nu fãcea rabat.
Prin vagi similitudini exterioare, Gracq mi—l aminteşte un pic pe Hogaş—te duce gândul la un profesor care cãlãtorea mult, cãruia, adicã, îi plãcea sã cãlãtoreascã, şi care scria parafraze (Gracq)—sau un fel de pastişe (Hogaş). În urmã cu vreun an, Hogaş era pe lista scurtã a celor şase prozatori români [Neculce, Creangã, Ghica, Hogaş, Sadoveanu şi Stancu]; pe atunci îl citeam mult pe americanul cusurgiu, şi reflectam la autohtonii ale cãror articole erau de interes literar (--Arghezi, Sadoveanu, Stancu--).

Când vorbim despre stendhalieni, ne gândim la Taine, Nietzsche, Chartier, Gracq, Lampedusa şi Giono. Mai existã desigur şi aceia, cvasianonimi, care memoraserã romanele lui Beyle. Care le ştiau atât de bine, încât le puteau şi reproduce.
Un ‘Dumas rescris de Stendhal’, subiectele sau naraţiunile lui Dumas, rescrise de Stendhal, existã deja: se numeşte ‘Mãnãstirea din Parma’. O ştiau şi autorii ecranizãrii franceze de odinioarã—ca şi criticul francez care saluta un Stendhal restituit, prin ecranizare, naraţiunii însufleţite, pitoreşti. Existã un Stendhal ‘analitic şi social’, însã şi acest Stendhal dumasian.
Gracq ajunsese sã fie un stendhalian foarte selectiv. La el nu mai era vorba despre Stendhal—ci despre o carte anume, al doilea roman din tandemul cunoscut. Dealtfel, undeva a şi denunţat ficţiunea autorului.