Arnaldur Indridason, ‘Oraşul borcanelor’
Citit ‘Oraşul borcanelor’ al lui Arnaldur Indridason, un policier european, aşadar odihnitor (ca stil, ca artã narativã), interesat de atmosferã, de naraţiunea realistã, în care anchetatorul, în fond şapirografiat, e şi el un termen al ecuaţiei, iar existenţa lui nu are linearitatea placidã a acelora ale detectivilor clasici (Holmes, Poirot), etc.. Eu sunt un dependent de policierul european, iar recenta incursiune în policierul scandinav e salutarã. Însã existã trãsãturi care definesc genul indiferent de meridianul literar. La Doyle sau Chandler, Simenon sau Indridason, ancheta ocazioneazã incursiunea în diferite medii sociale, a cãror reprezentare în general cât mai tipicã o ţintesc romancierii; de unde, înclinaţia cãtre ‘pitorescul social’, cãtre satirã şi caricaturã—şi, în ultimã instanţã, cãtre convenţionalitate. ‘Oraşul borcanelor’ are naturalismul cam convenţional al policierului cu ifose de maturitate, cu veleitãţi de verism social—o lume de divorţaţi ai cãror copii se drogheazã sau au nevoie de spitalizãri la psihiatrie, o lume a instabilitãţii familiale.
Foarte interesant, impresionant şi vehement, foarte dramatic, bine scris, întemeiat pe evenimente terifiante (un viol; moartea unui copil), ‘Oraşul borcanelor’, roman despre violenţã sexualã, fricã, vulnerabilitate, adâncind tema pãcatului şi punând în relief un verset biblic sfâşietor, relateazã fapte de o cruzime implacabilã—anularea grijii şi a consideraţiei pentru fiinţã, neocrotirea fiinţei.
‘Oraşul borcanelor’ e un policier bun cam în felul în care ‘Animale bolnave’ e un policier bun—ambele sunt ilustrative ca policieruri europene postbelice.
Faptele însele sunt disparate, enigmatice şi greu de corelat. Enigmele nu mai sunt definite de ingeniozitatea infractorilor—ca la Leroux, Leblanc, Poe, Doyle şi Dna. Christie—ci de labirintul misterios al faptelor. Greul anchetei derivã nu din aceea cã fãptaşul ar fi foarte ingenios, ci din confruntarea cu o masã de fapte disparate, de corelat. Sunt mai puţin jocuri ale inteligenţei—cât exerciţii ale priceperii şi rutinei profesionale. Caracterul haotic al experienţei stânjeneşte ancheta.
Scrisesem cândva o listã a marilor cititori de romane poliţiste—Bogart, Borges, Barbu, Ralea, Sartre—cãrora le pot fi adãugaţi Gracq, Giono şi Eliade. În general, e discutat mai mult genul, decât reuşite individuale; conteazã mai puţin un roman sau altul, cât genul—întregul e dat ca parte. Cititul policierurilor e definit ca una dintre lecturile funcţionale, igienice, de asanare, de amuzament şi divertisment—aşa îl practicau Gracq, Ralea, Eliade, Barbu, Bogart, Borges, Giono şi Sartre, Casares şi Gide, Hemingway, etc.. Când e vorba de Collins, Doyle sau Dna. Tey, înseamnã, nu mai puţin, şi literaturã, literaturã ‘principalã’, cum se spune. Ştiu şi cã unii au nesaţul citirii lui Chandler. Cel mai reuşit policier pe care îl ştiu e ‘Animale bolnave’.
Ce e de ales, între rigiditatea şi inexistenţa normelor? La scara populaţiilor, societãţile au de ales între norme abstracte—şi norme absente, sau absenţa normelor. Societãţile modelate de religie au, la scarã largã, norme verbale, formale, o mentalitate legalistã şi mecanicã, au valori declamate, trâmbiţate; societãţile seculariste, în care religia e chiar marginalizatã—majoritatea societãţilor de azi, nu numai acelea apusene—se confruntã cu absenţa valorilor, sau cu o axiologie moale şi vagã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu