Eseisticã

Eseisticã





Eseurile bune nu sunt improvizaţii, fie ele şi scânteietoare, ci o expresie legitimã a gândirii critice, a inteligenţei literare. Şi nu mã refer la durata necesarã redactãrii, la cât îi ia scrierii, ci la fondul gândirii. Eseisticã se face numai cu subiecte gândite în adâncime. Eseistica dã voce nu unor impresii, ci unor experienţe. Un eseu poate sã fie redactat şi rapid—numai cu condiţia de a fi fost gândit cu adâncime. Eseurile nu sunt nişte bâiguieli. A încerca, spune Paleologu, are sensul de a testa, de a cunoaşte din proprie experienţã, de a avea experienţa a ceva.
Eseistica e, pentru mulţi cititori, corelatã cu bucuria—şi cu impresia de bucurie. În bucurie existã inteligenţã, existã gândire. Bucuria nu exclude inteligenţa, dimpotrivã; de aceea, expresie a bucuriei, eseistica e şi expresie a bucuriei de a gândi, de a înţelege. Din bucurie, inteligenţa nu are de ce sã fie absentã—nici gândirea. Sprinteneala, agerimea, cordialitatea, farmecul, ceea ce îi e atribuit eseisticii, nu are de ce sã excludã gândirea, nici de ce sã facã din eseuri o formã de ziaristicã superioarã. ‘Capricioase’, cum le cred unii, eseurile lui Montaigne sunt studii.
Existã inteligenţã în bucurie. Existã gândire şi adâncime în literatura bucuriei. Bucuria nu e superfluã, ci include gândirea, inteligenţa, adâncimea, valorile intelectualitãţii celei mai austere. Impresia de bucurie nu anuleazã realitatea inteligenţei eficiente. Eseistica oferã rezultate valabile ale gândirii, ale experienţei interpretate inteligent. ‘Gând scurt’, eseul poate sã fie şi un gând adânc. Simplitatea formei e înşelãtoare—iar gazetãria cu ifose nu e eseisticã. Condiţia preliminarã a eseului e sã fie ‘bine scris’; ceea ce nu e ‘scris bine’ nu poate sã aparţinã genului. Eseurile lui Montaigne nu sunt improvizaţii—aşa cum nu sunt nici gazetãrie. Într—un fel, ele au consacrat tiparul genului. Ele au arãtat cum se face eseisticã. Eseistica pretinde, de fapt, o bunã cunoaştere a subiectelor ei. Sunt lucruri spuse cu farmec, despre subiecte ştiute în adâncime. Nu la o primã inspecţie, fugarã, pasagerã. Altfel, e vorba de ziaristicã. Care culegeri de eseisticã scrise în sc. XX pot fi, oare, citite ca ‘Eseurile’, adicã ‘Încercãrile’, lui Montaigne? Dacã aş fi întrebat care mi se par cele mai bune culegeri de eseisticã ale sc. XX, înţelegând prin eseisticã şi articolele, gazetãria câteodatã, aş desemna câteva cãrţi: una a lui Tresmontant, ca fiind cea mai bunã, şi altele de Simmel, Gracq, Ralea şi Eliade. Dintre aceşti câţiva autori, evreul berlinez îşi trãise douã treimi din viaţã în sc. XIX.