Ideea de bucurie şi de reuşitã literarã

Ideea de bucurie şi de reuşitã literarã



Existã câteva cãrţi care dau ideea de reuşitã literarã, de bucurie literarã—‘Mãnãstirea din Parma’, ‘Nuntã în cer’.
Scrierea romanelor, cred unii cusurgii, e caracterizatã de compromis şi nedesãvârşire. Un nivel literar înalt e ca şi imposibil de susţinut, spun ei, la scara romanului. Reuşitele propriu—zis literare ale romanului sunt numai parcelare, insulare (la fel s—a crezut despre primul romancier: Homer, şi despre Shakespeare, ale cãrui scãderi le notau cititorii, de la Coleridge la Camil P.). Existã, în romane, numai parcele de literaturã foarte bunã. Ideea romanului ca poem, sugerând unitatea de inspiraţie, exprimã intenţia unei reabilitãri estetice a romanului, care sã îl emancipeze de originile lui populare în naraţiunea sc. XVIII. Cu alte cuvinte, romanul nu provine mai puţin din poemul de dimensiuni vaste, decât din modestele alcãtuiri burgheze ale sc. XVIII; romanul e şi legatarul poemului.
Lui Chartier, laicistul francez, întâiele pagini ale ‘Mãnãstirii din Parma’ îi aminteau de Homer. Pentru unii, marii poeţi epici, antici şi moderni, sunt mai întâi romancieri. S—a reţinut ideea cã romanul poate sã fie poezie. În cele din urmã, însã, esenţa romanului e proza—nu epica. Existã romane ca prozã nenarativã. Referentul pe care îl cere existenţa unui roman poate sã nu fie mai narativ decât acela al poeziei. Existã romane care nu povestesc; în ce mãsurã iniţiativa aceasta e şi viabilã, rãmâne de discutat. Sunt viabile romanele fãrã naraţiune? Citirea romanelor e o poftã; unii, care situeazã desãvârşirea în forma scurtã, în nuvelã sau apolog, şi pornesc de la prejudecata deprinderilor romancierului, ar crede cã cititorii de romane sunt mai nepretenţioşi, însã, în realitate, ei cer mai mult de la un roman, decât de la alte forme narative, vor mai multe de la un roman, ca sã le placã.
Romanul suscitã în cititor o lume, plãceri, emoţii, vrajã, încântare. Gradul acestora diferã. La unele primeazã ‘pagina’, epiderma, impresia stilului. Cele ‘câteva pag.’, la Gracq (cu Beyle) şi la Stevenson (cu Gautier). Acesta e romanul care poate sã fie tratat ca un poem. Impresia întregului e una, iar punerea în luminã de episoade, de pagini, reliefarea lor, accentuarea lor deliberatã, e altceva, când se aleg numai câteva pag.. Se vede cum rezistã acestea, cum e reconfigurat raportul lor cu întregul prin accentuarea lor voitã. Cunoscut întregul, se trece la punerea în prim plan a unor pag., şi se vede cum aratã acum întregul şi partea, ce raport au. De aceea sunt caleidoscopice bucuriile date de marile cãrţi. Nu e vorba despre o cunoaştere parţialã, fragmentarã, lacunarã, ci despre una unghiularã, despre perspectivism. Cum aratã întregul şi partea, odatã privilegiat numai acest episod, numai aceste câteva pag.? Nu orice roman se potriveşte la aşa ceva. Nu se poate trece la punerea în avanscenã a paginii, decât odatã ştiut întregul, ansamblul. Abia atunci, întregul e citit în parte, e privit în parte. Aşa citea Bloy Biblia, într—un singur verset al Ap. Pavel. Cu asta nu se poate trişa. Partea, pagina îşi primesc interesul abia din cunoaşterea prealabilã a întregului—nu din fragmentare, izolare sau atomizare.
Gracq citea câteva pag. din Beyle—iar Stevenson, din ‘Fracasse’. Iatã întregul dat, vãzut, înţeles, simţit în, prin şi ca parte. Jocul de perspective, de puneri în relief, de aşezare în prim plan, e fabulos. Iatã romanul abreviat şi reconfigurat, resituat—ştiut altfel. Adicã, a vedea ce se întâmplã când scoţi în prim plan—nu extragi, nu izolezi, ci situezi în avanscenã—o paginã—nu e fragmentare, ci reconfigurare, ansamblul fiind avut în gând. Aşa, e pus în valoare nu numai fragmentul—ci şi, poate: mai ales—relaţia lui cu ansamblul, pe care la rândul sãu e pus în valoare: ce se petrece când e reliefat cutare laturã—‘apele’ romanului.
Eseistica sau ziaristica atâtor mari romancieri (Pamuk, Fowles) e indiferentã; ei spun ceea ce au de spus numai în romane, şi ca romane—nu au ceva distinct de pronunţat ca ziarişti, fac numai gazetãrie indistinctã. Pe când Gracq, Tournier, Stevenson, Dna. Yourcenar s—au ilustrat şi ca mari eseişti, au avut ceva de rostit şi ca eseişti. Poetul Constantin redacta un fel de scurte ‘capete’ analitice —despre ‘Comedia umanã’—ceva similar s—ar putea încerca pentru romanele lui Trollope, care cred cã ar putea sã fie abordate cumva la fel. Iar comparaţia între romancierii Balzac şi Trollope cred cã meritã fãcutã, ori cel puţin schiţatã, Trollope fiind unicul romancier englez de anvergurã similarã—superioarã chiar aceleia a americanului James.

Gracq scria despre Beyle şi Flaubert—iar Paleologu, despre Flaubert şi Camil P.. Sunt trei romancieri de la care avem un fel de diptice romaneşti, capabile sã polarizeze cititorii.
Cei patru—GKC, ambii scoţieni şi galezul cu pseudonim—welşul.