Relaţia cu Dumnezeu este relaţia cu substratul metafizic al existenţei, cu sacrul. Rugãciunea e raportarea la substratul metafizic al ceea ce existã. Dumnezeu e acest adânc necuprins. El subîntinde planul existenţei, şi toate câte existã I se subscriu. Câte existã, de la El existã; însã şi fiinţa lor e fiinţã adevãratã, independentã şi ireductibilã. Cele ce existã nu se topesc în Dumnezeu, ci de El îşi primesc şi ele fiinţa.
Acest substrat al existenţei este matern, adicã personal. O reflectare a însuşirilor Lui o regãsim în maternitatea celui pe care l—a numit ‘chip al Sãu’. Inima omeneascã se simte confirmatã în intuiţia analogiei. Existã atribute ale Lui Dumnezeu. Adicã se pot deosebi nişte caracteristici ale Lui Dumnezeu—nu în El Însuşi, ci în lucrarea Sa, pe care o cunoaştem. Bunãtatea Lui, de ex., e aflatã în faptele Lui, în acţiunile Lui. Acest substrat metafizic, acest adânc metafizic al existenţei, nedefinibil, inefabil, are nişte atribute, nişte caracteristici—ca inteligenţa, de ex.; în acest sens nu e El impersonal, ci are trãsãturile unei fiinţe personale, adicã ale unei fiinţe capabile de activitãţi coerente, cu scop, gândite şi vrute. În acest sens, Dumnezeu nu e o fiinţã în rând cu celelalte fiinţe, ci are un tip aparte de existenţã, ca sursã şi substrat a toate, neaparţinând planului ‘celorlalte fiinţe’, care sunt, toate, create şi îşi au în El originea. Dumnezeu creazã şi dãruieşte fiinţã—El genereazã, El zãmisleşte. Dumnezeu e mai presus de toate; El nu e nicidecum sinonim cu ‘totalitatea a câte existã’, ci absolut distinct de aceasta, ca supraexistentul, piscul, adâncul.
Când se spune despre Dumnezeu cã e patern, se vrea sã se afirme cã El guverneazã, conduce. Da, însã suveranitatea Lui e afectuoasã şi purtãtoare de grijã; de unde, la unii, înţelegerea ‘delicateţei Lui Dumnezeu’, a gingãşiei Lui, a ironiei, chiar, a ironiei Lui afectuoase şi domoale. El guverneazã nu în sensul legii juridice, ci al normei biologice. Înţelepciunea Lui nu e norma abstractã, ci aceea organicã.
Atunci când se spune cã Dumnezeu e patern, se insinueazã cã bãrbatul e ‘mai dupã chipul Lui Dumnezeu’ decât e femeia; ceea ce e o eroare. Poate cã femeia aminteşte mai mult de Dumnezeu. Crearea ‘în trepte’ a omului, relatatã de ‘Facere’, sugereazã cã femeia reprezintã o desãvârşire mai înaltã decât bãrbatul.