duminică, 23 august 2015

Reabilitarea lui Rosmini





Am citit un articol despre documentul Congregaţiei referitor la Rosmini, articol fals şi ca principiu (analogia dintre ştiinţă şi teologie), şi ca teorie (determinismul extrinsec al lui Kuhn, elementele individuale nu au niciun loc), şi ca intenţie (scopul documentului lui Ratzinger era de a corecta abuzurile unei şcoli dominante la un moment dat, neoscolastica romană, într-o situaţie în care dominaţia acesteia era efectul monopolului roman, al monopolizării de către şcoala romană a celei de-a doua jumătăţi a sec. XIX a autorităţii doctrinare, aşadar o situaţie artificială, politică, nu evoluţia relativ mai deschisă, nu în interiorul unei instituţii centralizate unice, a ştiinţei). Modelul lui Kuhn nu poate să explice o anomalie vremelnică. Subînţelesul gestului Congregaţiei era că dirijismul roman, în vremea când a fost ostracizată teologia lui Rosmini, era o situaţie artificială, anormală. Nu acesta e mersul normal al teologiei. Condamnarea teologiei lui Rosmini a survenit în condiţiile apogeului centralismului roman, ca neoscolastică impusă, dictată, în numele unui monolitism nerecomandabil; gestul lui Ratzinger e unul implicit polemic, şi nu sugerează posibilitatea multor altor reevaluări asemănătoare. Dezbaterea referitoare la ortodoxia lui Rosmini nu se înscrie într-o evoluţie firească a progresului teologic, ci a fost condiţionată de factori politici. Articolul pornea de la presupunerile că epistemologia ştiinţelor şi aceea a teologiei sunt similare, şi că ele evoluează în condiţii similare, sau comparabile; dar condamnarea lui Rosmini nu a însemnat ‘validarea neoscolasticii’, ci o măsură impusă în mod centralist, dirijist, şi în spiritul autoritarismului ‘preconciliar’. Ulterior, reabilitarea lui Rosmini nu a însemnat biruinţa vreunei paradigme teologice noi, şi nu există nicio asemănare cu izbânda unui model ştiinţific, cu o revoluţie. Teologia nu progresează ca ştiinţa; determinările extrinseci nu sunt unicele în joc în cazul teologiei, unde chestiuni de temperament, retorică, expresie, sensibilitate, sugestie, etc., au un rol primordial. O teologie nu se impune ca o paradigmă ştiinţifică, în anonimatul, impersonalitatea şi consensualitatea acesteia; consensul în teologie are altă natură, altă formă, şi bineînţeles alte condiţii efective. Autorul articolului nu menţionează alte rectificări aduse de Congregaţie, sub conducerea lui Ratzinger, unor decizii din aproximativ aceeaşi epocă (referitor la evoluţie, exegeză, etc.).
Teologia nu evoluează în acelaşi mod ca ştiinţa; sociologia religiei nu seamănă cu sociologia ştiinţei. Iar intenţia gestului Congregaţiei de a îl reabilita pe Rosmini nu a fost de a ilustra mersul obişnuit al magisteriului. Articolul nu menţionează alte gesturi similare, referitoare la cenzuri romane antebelice. Acelea tratau chestiuni de exegeză, despre Scriptură, evoluţie, caracterul material al pedepsei veşnice. Magisteriul a revenit asupra unor decizii privite ca fiind excesive şi abuzive, contextul istoric fiind acapararea autorităţii doctrinare de către o şcoală teologică paseistă, neoscolastica romană de la sfârşitul veacului XIX; faptul oferă ocazia sugerării unor ipoteze despre limitele credibilităţii romane, şi ne putem reaminti de Liberiu şi persecutarea Sf. Atanasie (cu încercarea ulterioară a Romei de a înfăţişa acţiunile lui Liberiu în altă lumină), de Honoriu, de chestiunea vederii Lui Dumnezeu de către drepţi, aşa cum a fost dezbătută către sfârşitul Evului Mediu, apoi de decizia referitoare la necesitatea apartenenţei la Biserică, pentru mântuire, decizie infirmată în litera ei de către teologia modernă, inclusiv papală, magisterială. (Pentru Tresmontant, condamnarea modalismului a fost numai ipotetic justă, în sensul că a fost condamnat modalismul într-o accepţie anume, ca teologie a istoriei şi ca etapizare a Revelaţiei, sau ca monofizitism anticipat.) Greşeala e literalismul nerezonabil, fundamentalismul, talmudismul, încercarea de a încredinţa unui enunţ scris (unei decizii sinodale) suveranitatea asupra realităţii, absolutizarea a ceea ce e scris, chiar când intenţia şi sensul istoric sunt evidente, indiscutabile (e indubitabil că deciziile papale sau sinodale despre necesitatea absolută a apartenenţei cuiva la Biserică pentru a fi mântuit au fost intenţionate în sens exclusiv, neechivoc, erau destinate să închidă uşi/posibilităţi, nu să le deschidă, iar interpretarea modernă nu doar că depăşeşte, dar neagă acest sens fundamental, vrut, intenţionat, pentru că s-a decis pentru necesitatea absolută a apartenenţei explicite, instituţionale, stricte, într-un mod care negase posibilitatea unor exegeze evazive, care intenţionase să nu lase deschisă posibilitatea tâlcuirii laxe: creştinismul anonim al celor de bună credinţă, etc.).
Abia în vremurile moderne, şi încă înaintea Vaticanului II, magisteriul asumă această natură dinamică, elastică, deschisă. Au fost depăşite atât paseismul, cât şi autoritarismul textului, fetişizarea enunţului. Aşa a devenit posibil ca enunţuri teoretice neechivoce, ca acelea despre necesitatea absolută a apartenenţei instituţionale la Biserică, să fie reinterpretate, nu conform vreunei intenţii iniţiale, dar conform unei intenţii noi, căreia autorii primi i se împotriviseră conştient. Câteva decizii magisteriale au fost făcute să spună contrariul a ceea ce se intenţionase iniţial ca ele să afirme, au fost resemnificate în acord cu o înţelegere nouă (nu neapărat modernă, dar opusă aceleia din care proveniseră).
Cu alte cuvinte, Biserica nu a primit, a revocat deciziile papale şi sinodale. Avem de-a face cu o infailibilitate neliterală, neistorică. Bonifaciu afirma, se pretinde azi, chiar contrariul a ceea ce i se părea lui că afirmă. El crezuse că afirmă necesitatea unei apartenenţe instituţionale, explicite, şi afirmase posibilitatea şi eficienţa unei apartenenţe anonime. Aşa, visul, ipoteza unei infailibilităţi literale, fixate, reificate, obiectuale, inerţiale, neinteracţionabile, absolute au fost desfiinţate. Sensul istoric e înţeles ca obiectul unui fetişism arheologist. (Iar în controversa liturgică, puţinii oponenţi ai reformei afirmau, paradoxal, evoluţia, pe când unii reformişti [1] se prevalau tocmai de arheologism, de restaurare.)
Supunerea faţă de Episcopul Romei era tocmai criteriul unei catolicităţi instituţionale, explicite; la moderni, ea însăşi poate primi un sens metaforic. Aceste decizii magisteriale au fost subvertite prin interpretare (şi nu a fost nevoie să se aştepte până la ivirea teoriei ‘creştinismului anonim’). Înţelegerea talmudistă (o numim aşa pe aceea care absolutizează textul, enunţul) era obiectiv falsă, chiar în propriii ei termeni, şi ipocrită (cine şi-a ales vreodată credinţa ca urmare a studiului aprofundat al religiilor, etc.?). Alegerea credinţei nu e un rezultat al studiului ştiinţific, nu e ca şi cum ai prefera heliocentrismul, geocentrismului. Credinţa o alegi trăind, din perspectiva propriei experienţe, înţelegeri, sensibilităţi, etc.. Credinţa o alegi şi cu o anume profunzime, coerenţă, raţionalitate, autotransparenţă, cinste. Acestea nu sunt egale la diverşii oameni.
(Un filozof mălăieţ care scrie despre Rosmini omite atât întâia exonerare a operei acestuia, cât şi pe a doua, rămânând numai cu deciziile severe ale celei de-a doua comisii.)
Maximele duhovniceşti ale lui Rosmini mi se par dulcege, lugubre, aeriene şi afectate.


NOTE:

[1] Unii progresişti lucrau în virtutea utilizării binomului ideatic alcăuit din ipoteza unei alterări post-tridentine a Tradiţiei, şi din intenţia recuperării sensului istoric (la Sf. Toma, pentru Missa antică, etc.). Intenţia lor a fost aceea de resituare într-o istorie organică, firească, cu ipoteza că din sec. XVI a survenit, vreme de patru veacuri, o falsificare a Tradiţiei, prin centralism şi monopolizare. Azi, unii critici ai acestor progresişti cred că descoperă în teologia lor istorică, în liturgica lor, inspiraţii foarte moderne, nedeclarate.
Autori ca Lubac doreau restaurarea Tradiţiei anterioare sec. XVI.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu