Renghiul cu Derrida, inechitatea, meschinăria. Resentimentul subconştient, neconştientizat, mut.

Jupânii.

Predică despre credinţă numai prin fapte, nu cere nimănui să îţi recunoască calificarea umană ca de la sine înţeleasă, ‘pe încredere’, implicită.

Azi, vin., 12 & 40 & 12 & 22 & 152 & 40 & 270 & 215 mii, şi un bon [pastile & cola & cafele & roşii & sarmale, pâine, pui & bilete & ţigări, brichetă, etc.].
Vin. dim., mai aveam zece milioane.
Sb., 138 & 100 & 48 mii [ţigări & ziarul & cafele].
Dum., 224 & 150 mii [cremwurşti, pâine, gustare & ţigări]. Sb. seara, 125,4 mii [budincă, icetea].
[Vin., 764 mii. Sb., 412 mii; dum., 374 mii.]

Vin., despre Plămădeală şi turnătorul Anania. Încercarea de a-l prezenta pe primul drept … turnător-victimă; dar Leonida nu a fost … turnător, extorcat, ci ofiţer. Anania, tribun păunescian, a fost turnător; dar Plămădeală a fost nu turnător, ci ofiţer.
Teofan la Blaj, şi îndemnurile la desfacerea unirii.
Poziţia unora dintre iluminiştii transilvăneni faţă de Unirea Bisericilor a fost perseverenţa, necapitularea, rămânerea catolici.

Biserică năclăită de superstiţie, bigotism, fanatism, ipocrizie, lene, absurdităţi (a doua Venire, în … România), tonul adventist, înveninare, formalism, necinste. Schismaticii nu îşi văd propria Biserică împovărată de superstiţie, propagandă absurdă, naţionalism, credulitate, prejudecăţi, întărâtare, destulă cultură lipsită de duhovnicie, amoralitatea ingenuă a ‘omului răsăritean’, primitivismul social, înapoiere şi lene, ‘absenţa fondului’ observată de Preda, mimetism, ofensivitate, etc., iar dacă aceste fenomene ‘nu sunt definitorii’, s-ar putea gândi că nu li se cuvine să decidă ce e definitoriu pentru alţii. Nu recunosc nici absenţa duhovniciei (Plămădeală, Anania, nuli duhovniceşte, aşadar exemple de ‘cultură lipsită de duhovnicie’).
Accesul la câteva manuale bune (pleiada de erudiţi). Specialistul în … rituri catolice.
Dacă schismaticilor catolicismul le apare ca denaturat de către excesul de … filozofie şi psihologie, ortodoxia apare denaturată de superstiţie, bigotism, credulitate, naţionalism, literalism, farizeism, formalism, gândire precritică, tendenţiozitate, etc.. La câţiva, existenţa unei sofistici polemice exersate, neverosimilă, de virtuozitate, implauzibilă tocmai prin caracterul său prea net. Tocmai ascuţimea îi arată natura formală. (În altă ordine de idei, Păunescu, Plămădeală, yoga şi centrii îşi au simpatizanţii lor, ceea ce arată nivelul de intelectualitate al clăcii; chiar principiul forumului e dubios.)
Însă m-am gândit şi că mulţi frecventează aceste docuri absurde, tocmai din satisfacţia ciomăgelilor, din combativitate, ca supapă.
Aptitudinea pentru nuanţe implică şi aptitudinea pentru moderaţie. Cei care vor ‘să simtă intens’ renunţă la nuanţe. Ei ‘urăsc’ şi ‘adoră’, în termeni foarte sumari, şi cu o percepţie săracă.

Cei pentru care ‘lucrul ştiinţific’ e obligatoriu … nemţesc (nu francez, englez, etc.).

Mistica e o diversiune a schismaticilor, şi o mantră.

Teologia occidentală nu poate fi înţeleasă în termenii paseismului pompos (acesta e şi paradoxul progresiştilor care mărturisesc o simpatie nemăsurată pentru răsăriteni).

Preoţia e o Taină, iar monarhia nu e; regalitatea nu participă la regalitatea Lui Iisus în modul în care sacerdoţiul participă la preoţia Lui Iisus. Iisus a instituit preoţia (iar Sf. Spirit, profeţia). Dar autoritatea politică nu e sinonimă cu regalitatea biblică. Regalitatea instituţională nu e girată de Biserică (aşa cum nici profeţia ar părea că nu e, însă e: oficiul doctrinar e această acţiune profetică creştină). Aşa cum preoţia Lui Iisus nu mai e preoţia Legii Vechi (ci negarea ei), aşa cum profeţia nu e teologie păgână, la fel regalitatea creştină nu mai e dominarea. Prosternarea providenţialistă înaintea puterii politice există la Ap. Pavel. Dar ideea ei e dezminţită de fapte (aici existând mereu sofismul ‘exercitării improprii’, adică puterea politică e într-adevăr ‘de la Dumnezeu’, însă poate fi exercitată în mod nedemn). Din fericire, la un moment dat avem un republicanism creştin, ideea că o republică poate fi un mod mai raţional de a guverna.
Căci degeaba e amintită regalitatea Lui Iisus, fără versetul despre originea Împărăţiei Lui, şi fără cuvântul misterios despre ce îi e cuvenit Cezarului, împăratul acestei lumi. Cezarului nu îi e cuvenită nicio prerogativă a Lui Iisus, iar tipul creştin se revendică de la Melchisedec, rege, preot, prooroc. Care e sursa dominării sociale? Autorii din sec. XVII nici nu se gândeau să pună în cauză însăşi modalitatea acestei dominări, sau, de fapt, chiar dominarea în sine. De ce poporul, dacă delegă autoritatea, ar delega-o într-o formă absolută? De ce poporul ar delega autoritatea în mod absolut, necontrolat? Hobbes nu arată şi de ce e util ca autoritatea delegată, încredinţată, să fie absolută, despotică şi discreţionară, completă, atotcuprinzătoare. Ce raţiune convinge pe cineva că absolutismul monarhic e cea mai avantajoasă guvernare? ‘Leviatanul’ porneşte de la un principiu foarte general: binele delegării puterii, pentru a strecura şi certitudinea că această putere trebuie să fie (tot în numele binelui obştesc) absolută, nelimitată. ‘Leviatanul’ e o pledoarie pentru absolutismul monarhic. Dar se întemeiază pe o prestidigitaţie. Argumentează o idee, în general, pentru a sugera, apoi, că această idee are un conţinut (absolutismul) care nu decurge, de fapt, în mod necesar din premisele înfăţişate.

Nu a făcut niciun pas către împăcare, iar la paşii mei către împăcare a răspuns cu răzbunare—aşadar, a continuat scufundarea în rău.

Aversiunea şi ura. Când ura nu înseamnă altceva decât ură. Cele două aprecieri. Lucrurile sunt răstălmăcite când sunt situate arbitrar într-un plan de idealitate şi de idealizare. Existenţele oamenilor cuprind şi ‘poveşti de ură’, ura stăruitoare împotriva cuiva.

Ura ca fond afectiv. Îndreptăţirea ei (tupeul, sfruntarea), şi exagerarea, excesul. Indignarea excesivă.

Ep. Sigrist scrie că sobornicitatea înseamnă nu sinodalitate, ci unitate.

Formalismul e tocmai ignorarea acelui semiton care autentifică. Foarţă e autentic ca cititor, iar Manolescu, nu. S-a scris atât împotriva lui Hugo, şi despre demodarea lui, iar Foarţă îl traduce. Gestul e autentic.

Gnoseologia credincioşilor rămâne naivă, simplistă. Inspiraţia Scripturii, a Bisericii …. Minţile vulgare lucrează prin amalgamări, prin contopiri, prin trecerea la indistinct.

Nu doar editorialele de acum două decenii şi interviurile lui Manolescu mi s-au părut anoste şi banale, însă nu mi-a plăcut nici eseul despre MS, care, ce-i drept, nu e nici anost, nici banal, însă în care se puteau distinge afirmaţiile juste de acelea artificiale, bombastice.

Ştiinţa, indiferenţa, nepriceperea, ‘şcolarii de odinioară’.

Americanul e mălăieţ, pedant ca formă, încrezut, bombastic şi înclinat către lapalisade, condescendent şi mărginit, anost în predilecţii; articolul despre ecleziologia ‘Leviathanului’ se întemeiază pe patru citate ….

Ca o a patra experienţă cu fauna forumurilor (preotul condescendent, neobrăzarea, ateii, haosul). Forumurile sunt pentru cei cărora le plac trântele, altercaţiile.

Niciun ajutor necondiţionat, neinteresat & ‘pedeapsa’, omiterea & formă, imaginea & marginalizarea & aprecierea.

Naivul ignoră straturile realului, care sunt straturile conştienţei. El omite întregul, gândeşte nedialectic.

‘Neluând în seamă portul dinăuntru, cel după chipul Lui Dumnezeu’.

Îmi pricep nesimţirea, ipocrizia, indiferenţa, încremenirea, veninul.

Incomensurabilul şi scandalul răului.

Westernuri cu Douglas, Peck, Stewart, Lancaster, Wayne.

Se poate conchide că Iisus era mai sever cu greşelile ‘de-a dreapta’, afirmând că ele provin din păcate mai înrădăcinate (ipocrizia, etc.). Greşelile ‘de-a dreapta’, fanatismul, credulitatea sunt farizeism patent. În mediile talibanismului ortodox, greşelile ‘de-a dreapta’ sunt mustrate cu îngăduinţă afectuoasă, complice; dare le sunt straiul nou al farizeismului. Indignările virtuoase sunt ipocrite, ca ale farizeilor.

Pentru Manolescu, criticii sunt o castă, un mandarinat, de îndrumători culturali, de ‘emitenţi de opinii’ (nimeni nu poate ca doar să ‘formuleze’ o opinie; formulând-o, o fasonează, aşa încât retorica e eficientă). Îndreptăţirea despotismului critic reflectă provenienţa socială a profesiei, cererea de ‘idei de-a gata’, existenţa unui public pentru ‘idei de-a gata’, dispus şi chiar avid să le preia ca atare, cititorii de presă din sec. XVIII-XIX, publicul burghez dispus să fie instruit axiologic (iar înaintea sa, ‘lumea bună’ a Curţii, căreia îi impunea discernământul cutărui critic …). Eclipsele criticii estetice (Evul Mediu, însă nici Antichitatea nu a numărat prea mulţi reprezentanţi, deşi unii credeau în canoane, iar critică se făcea atât ca retorică, cât şi ca filologie). Oricum, pentru Manolescu criticul nu e egalul, interlocutorul, ci pedagogul, expertul, cel cu expertiză, relaţiile dintre criticii înşişi fiind cele de concurenţă pentru impunere şi, apoi, dominare. Criticul nu e un cititor, un eseist (ca Montaigne), ci un judecător, ca Maiorescu, emitent de concluzii, de rezultate universal valabile, şi cu drept (sau cu pretenţii) de monopol; dar mă gândesc mereu la Foarţă, la formă. Rolul cultural al criticii e o anomalie, provenită din iluziile scientiste (care nu sunt numai ale modernilor, le aveau şi anticii, probabil că şi medievalii). Iluzia criticii provine din coexistenţa (în societate) cu ştiinţa; cea mai absurdă formă e ideea că un critic nici nu trebuie să îşi exhibe sensibilitatea proprie, sau să meargă împotriva curentului, ci să aproximeze gustul publicului, ‘ajutându-l’, şi pornind de la ipoteza că publicul există ca entitate cu unitate de gust, simţire, gândire. Critica curentă se întemeiază pe dominare, pe voinţa de a subjuga. De a modela sensibilităţi, însă nu în direcţia proprie fiecăreia, emancipându-le, ci aservindu-şi-le. Iar absurditatea unei critici instrumentalizate, care formulează ceea ce majoritatea simte, ţine de un colectivism absurd. Cu alte cuvinte, e o însăilare de locuri comune şi de aprecieri obişnuite, dar astfel asamblate, încât să nimicească şi originalitatea ocazională, reducând-o. Substratul său e conformarea la un ‘tipar social legitim’, respectabil, ca în sec. XVII-XVIII, când individualizarea putea trece ca fiind de prost gust, iar idealul era alinierea cu ‘lumea’, presupus omogenă şi convenţională în aprecierile şi experienţele sale. În acest mod, scopul criticii ar fi formularea impersonală a unanimităţii ‘oamenilor de gust’. E tocmai prudenţa reproşată, cu alte ocazii, unora ca Bălan. E critica oţioasă de ‘locuri comune’, de banalităţi.

Sb. seara, m-am gândit la inechitate, răutate, asprime, necruţare, stricteţea nocivă.

Există mai multă spiritualitate la o romancieră, decât la autorii religioşi. Însă e o literatură elastică, ce nu exclude analiza, excursul, eseul, etc., expresii directe ale gândirii religioase. Nu e redusă la naraţiune.

Oamenii echivalează elocvenţa cu dreptatea, sau măcar cu raţiunea; dar prostia şi demenţa nu sunt singurele abateri. Cineva nu trebuie să fie nătâng, bleg sau dement, pentru a nu avea dreptate, ori pentru a (se) înşela.

Generalizările sunt neraţionale (iar disonanţa e sensibilă). În psihicul profund, există cauzalitate, nu raţionalitate intrinsecă. Analiza erorilor, a raţionamentelor false, găseşte o cauzalitate.

Răsăritenii nu-s chiar străini de teoria ‘celor două intelecte’, de ipoteza funcţionării independente, disjunse, a misticii şi a culturii, cu atât mai mult cu cât primeia îi pot fi atribuite, fără un studiu critic, tot ceea ce e crezut de cuviinţă. Ritualismul e impozant în teorie, pedanteria ritualistă. Dar e ceva foarte disjuns de progresul lăuntric. Mulţi răsăriteni numesc mistică, o liturgică de inspiraţie platoniciană, o mistagogie. Farmecul ei e înrudit cu al teologiilor păgâne, însă eficienţa e redusă. E atmosfera platoniciană/dionisiană, a cărei eficienţă spirituală nimeni nu se gândeşte să o testeze, să o încerce. E ca platonismul generic din critica lui Paleologu, o mantră mai importantă decât rezultatele. Răsăritenii sunt areopagitici, însă e mult verbalism, şi puţină cinste. Tocmai idealitatea aceasta (Eshatonul realizat) e neverosimilă.

Într-o operă pot coexista observaţii juste şi ipoteze extravagante; cumva, fie o simţim din capul locului, fie o aflăm printr-o analiză echilibrată, dar niciodată cedând forţei retorice de convingere, prestigiului mantrei, aplombului, oricum instinctul semnalează întotdeauna disonanţa, fie că aceasta îi revine ideii enunţate, fie înţelegerii cititorului (rolul imaginaţiei critice e de a căuta şi găsi unghiul, care poate fi uneori foarte diferit de acela spontan). La Manolescu, se poate urmări ceea ce e când rezonabil, veridic, verosimil, când forţat, implauzibil, pentru efect. Nu trebuie acceptat ceea ce e neverosimil, în numele a ceea ce e rezonabil.

S-au făcut unele derogări: apelativul ‘părinte’, rugăciunea cu cuvinte multe, filacteriile, locurile la ospeţe …. Autoritarismul, indiferenţa faţă de abuzuri (sau girarea lor), executarea ereticilor sau a răzvrătiţilor …. Biserica nu ar trebui să pretindă că se pronunţă dinafara climatului de concesii, de cedări. O predică în care erau enumerate chestiunile litigioase (divorţul, căsătoria homosexualilor, cuminecarea divorţaţilor necăsătoriţi, convieţuirea înaintea căsătoriei, ‘avortul şi contracepţia’); niciun cuvânt despre … pedofilie. Scăderea numărului participanţilor la Missă în anii preconciliari arată că progresiştii sunt aceia care au înţeles gravitatea conjuncturii. Că decizia nu le poate aparţine celor care îi îndrumă pe curioşi către … tratate scolastice. (Ipocritul care nici nu ştia de existenţa ‘Summei …’ abreviate, de traducerile franceze, şi era incapabil să recomande altceva decât nutreţul neoconservator standard, dar cu aere de iniţiat, cu ifose de cunoscător, de hârşit; piaţa franceză pare să îi fie absolut necunoscută, inclusiv traducerile, pentru că îmi amintesc că sunt mai mult de una, ale ‘Summei …’, sau ‘Summa …’ abreviată, însă lucrarea lui e să îi îndepărteze măcar pe expatriaţi de … ‘parohiile conciliariste’.)

Cred că nu poporul a fost cel care nu a primit decizia de unire a Bisericilor, din sec. XV, ci clerul, şi Ţarul, autoritatea politică rusă. Iar dacă Biserica nu e o democraţie, ce semnificaţie are reacţia spontană a poporului? Şi de ce primirea calendarului nou nu e la fel de relevantă? Poporul primeşte ceea ce decid mai-marii. Poporul a primit reformele din Biserica rusă. Poporul a primit obiceiuri superstiţioase. Poporul nu e infailibil, ca adversarii unirii să se ascundă în spatele infailibilităţii populare.

Ingenuitatea ticăloşiei, spontaneitatea autoîndreptăţirii.

Teoria ereziei materiale a schismaticilor răsăriteni nu îi exonerează şi pe teologii acestora, şi li se potriveşte la fel de bine şi protestanţilor, necalcedonienilor, etc.. Orice obşte necatolică e, în fapt, în erezie numai materială. Dar de la ce nivel de educaţie sau autoritate survin răspunderea, negarea responsabilă a adevărului? Schismaticii nu doar ignoră învăţături pronunţate abia după schismă, ci şi unele anterioare schismei (primatul papal, Filioque). Erezia răsăritenilor nu e mai scuzabilă decât aceea protestantă.
‘Ignoranţa invincibilă’, ‘creştinismul anonim’ sunt mantre convenabile, pentru că sunt teorii nefalsificabile. Ce criterii obiective există pentru invincibilitatea ignoranţei? Cine hotărăşte dacă ignoranţa, cu toate că n-a fost învinsă, putuse să fie? Aceste ipoteze apriorice retează concludenţa faptelor. Erezia protestantului de rând nu e mai culpabilă decât a schismaticului. Iar teologii schismatici nu se mai pot, cred, prevala de acelaşi alibi. Altminteri, avem un adevăr dogmatic ineficient şi superflu, dispensabil, care poate să contribuie, eventual, la mântuire, ca o tradiţie locală, etc.. Dogmele nu pot să fie şi necesare, şi ineficiente, şi dispensabile (dacă nu le pricep teologii necatolici, cât pricep din ele catolicii obişnuiţi?). Aici nu poate să fie adusă în discuţie teoria ‘strictului necesar pentru mântuire’, fiindcă nivelul de educaţie se dovedeşte irelevant pentru însuşirea dogmelor: teologii eretici sunt educaţi, însă rămân neconvinşi. Sf. Toma credea că nu toate dogmele sunt absolut necesare pentru mântuire, că cineva nu trebuie să cunoască dogmele creştine, pentru a se mântui. Unde există controverse de o asemenea amploare, silogismele nu ajung, iar modelul patristic şi medieval, intelectualist, al dialogului ecumenic, se arată absolut neconvingător. Silogismele oricăreia din părţi sunt false şi în sine, de vreme ce nu răzbesc, nu conving pe aproape nimeni din cealaltă tabără. Există, aici, o ipocrizie a intelectului. Încă o dată, controversele teologice nu seamănă celor ştiinţifice (cum am arătat şi despre reabilitarea lui Rosmini şi teoria lui Kuhn). Cei de până în sec. XIX puteau crede într-o superioritate obiectivă a creştinismului; unii chiar credeau. Azi, breşele au devenit implauzibile. Universalitatea reală e numai a ştiinţei (nici măcar a instituţiilor, a normelor cotidiene). La temelia intelectualismului în teologie se află simplismul; eşecul dialogului ecumenic survine şi ca urmare a altceva decât ipoteza intelectualistă: îndârjirea pur şi simplu, xenofobia, intoleranţa, ca în chestiunea riturilor, care pot să fie inacceptabile (mă refer la acelea ale altei confesiuni), dacă obştea aşa simte, aşa decide, aşadar e menajată susceptibilitatea obştii. Obştea pravoslavnică s-ar sminti de coexistenţa ritului apusean. La o extremă e intelectualismul, la cealaltă, primitivismul, obstinarea, cerbicia, întârâtarea (Blaga, Sadoveanu): intoleranţa motivată visceral, antipatia. Diversitatea e nedorită, pentru că displace. Unii cred că pot unifica numai prin intelect, ceilalţi, că pot exclude, suprima prin antipatie, prin aversiune, prin duşmănie. Primitivismul e şi el un factor de luat în seamă, tradiţionalismul societăţilor arhaice. Pravoslavnicii nu au motivat teologic refuzul ritului apusean: pur şi simplu îl detestă, îi sminteşte. Nu-l vor. Unii nu se simt ţinuţi de echitatea intelectuală. E riposta Sf. Marcu, la Sinod: noi nu aşa ştim. Chiar dacă există nişte argumente, ele sunt irelevante, superflue. Ecumeniştii occidentali uită de Sf. Marcu şi de refuzarea ritului apusean. ‘Poporul nu primeşte’ (adică, cei care îl manipulează şi gândesc pentru el). Decizia e viscerală, neraţională. Oricând va fi nevoie, se va invoca ‘smintirea’. Nivelul silogismelor, al dezbaterii raţionale, nu e de la sine înţeles. Ortodoxia mizează tocmai pe acest factor visceral (‘frumuseţea’), care să scurtcircuiteze gândirea, el survine încă de pe vremea controverselor din sec. XI, gândirea ineficientă îşi aliază fanatismul, antipatia. Tocmai de aceea sunt invocate imponderabilele, mistica, etc.. Atunci nu mai trebuie gândit, sub pretextul că absenţa gândirii arată prezenţa trăirii, că trăirea aceasta e direct proporţională cu ignoranţa şi cu absenţa spiritului critic, şi se manifestă, eventual, ca sofisme, butade, epigrame.

Care e dimensiunea mistică veritabilă, şi ce e numai credulitate, etc.. Misticismul nu e nici instituţionalizabil, nici monopolizabil.

‘Duşmănie-n casă’. Ipocrizia, mahalaua, epitete. Vinderea. Demenţa, ticăloşia şi prostia. TV, hârdăul sufletului. Vocaţia îndobitocirii caută numai pretexte pentru a se îndobitoci. Bolborosind epitete …. Indiferenţa/nesimţirea, placiditatea.