Studiind valenţele iubirii în romanele lui Preda, M.-L. Cristescu dă un eseu de sociologia iubirii, despre timp şi identitate; relevant e faptul că, în aprecierea autoarei, ultimul roman al lui Preda rezistă comparaţiei cu operele realismului citadin interbelic (Cosaşu îi aplica eticheta melodramatismului). Expunerea are un anume didacticism al redundanţei, prin reiterarea aceloraşi axiome de psihologie socială, dar e net superioară scurtei evocări dezlânate, de un egoism ‘efectiv’ dizgraţios, a Ilenei Mălăncioiu.
Analiza se menţine în termenii sociologiei, pentru că iubirea e analizată ca fapt social, relevant pentru psihologii de clasă. M.-L. Cristescu relevă modalităţi sociale ale iubirii. E o interpretare în termeni sociali, inclusiv de sociologie a literaturii (romanele interbelice, relevante pentru psihologia citadinului, căutarea identităţii; iar la acest resort identitar ajunge şi Preda cu ultimul său roman, lumea citadină îşi impune unghiul, de unde determinismul social al trăirii iubirii, ca fapt de identitate). Iubirea e uneori fapt, element al realităţii descrise, alteori, subiectul operei, din unghiul aflării identităţii (autoarea sugerase că romanele psihologice interbelice nu sunt romane de iubire, ci, ‘de fapt’, ale identităţii; dar concluzia referitoare la ultimul roman al lui Preda elucidează unitatea acestei atitudini literare, unitate care face din ‘Cel mai iubit …’, legatarul prozei psihologice interbelice despre gelozie, ideal, şoc erotic, capodopera lui Preda apărând chiar ca împlinirea, desăvârşirea acestei direcţii). Ca şi Titel, M.-L. Cristescu lasă impresia că îl ia în serios pe Preda (spre deosebire de Simionescu, Ciocârlie, Cosaşu); de fapt, e o exegeză cinstită, pe când contribuţiile unor Simionescu sau Ciocârlie sunt exerciţii, prestidigitaţii, iar la Titel există afabilitatea.