duminică, 2 august 2015




Ciocârlie întrebuinţează, într-un eseu foarte îngrijit scris, o sintagmă stângace: starea de creaţie, prin care desemnează receptivitatea minţii faţă de semnificaţii, o gamă de trăiri care merg de la inteligenţa activă, la percepţia afectivă, histrionism, modul de a fi, etc.; treptat, sensul sintagmei se diluează: de la chipul modelat, la torporile lui N. Moromete, o viziune a acestuia, histrionismul bătrânului Moromete sau purtarea unuia din ginerii săi. E adevărat că Ciocârlie începuse prin a menţiona natura implicită a prezenţei acestei teme, care e mai degrabă prefigurată, schiţată, anticipată, dar ulterior cedează tendinţei de a amalgama fapte, stări, etc., care numai arbitrar pot fi desemnate în modul în care o face el. Ciocârlie uită, pe parcurs, că acestea sunt numai prefigurări ale stării de creaţie, stări înrudite, premergătoare.
Secvenţele enumerate de Ciocârlie nu sunt subsumabile ‘stării de creaţie’; în ele sunt reprezentate trăiri (copilul Moromete), moduri de a fi sau a se purta (cumnatul, tatăl).

Cât de antipatizat a fost Preda în lumea scriitorilor contemporani, cu câtă condescendenţă s-a scris despre om şi chiar operă (Simionescu, Ciocârlie). Preda a fost antipatizat cu vehemenţă, caricaturizat cu sfruntare, etc.. Destinul literaturii lui aminteşte de al celei a lui Maupassant (sau, la alt nivel, de al unor contemporani ruşi ai lui Cehov …); critica s-a dezinteresat rapid.
Ocazional, există şi escrocheria, impostura, ca atunci când Raicu ‘descoperă’ tendinţa antidostoievskiană a ultimului roman al lui Preda, cu toate că aceasta fusese dezvăluită chiar de autor la o întâlnire cu publicul. Raicu mimează ingeniozitatea, subtilitatea, nefăcând decât să repete mărturisirea explicită, răspicată a lui Preda.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu