duminică, 9 august 2015



Exotericul şi ezotericul (gloata şi elita) nu sunt echivalente catafaticului şi apofaticului; ba chiar minţile obişnuite sunt mai înclinate să se prevaleze de apofatic, care le derobează de exigenţele expresiei. Cu toate acestea, eseul Ep. Sigrist despre divinizare cu prinde sugestia corectă: catafatismul popular nu e acela teologic, ci al iconoduliei, al credulităţii, al superstiţiei, al folclorului, al reprezentărilor naive, al ‘imaginilor’, al fanteziei necritice, catafatismul majorităţii e acela al extravaganţei religiei populare (ca opusă austerităţii teologice), în acest sens e catafatică religia populară. Nu e catafatism teologic, ci religios; catafatismul teologic e apanajul unei elite. Există două catafatisme: al închipuirii religioase, şi acela teologic. Sf. Toma nu e exoteric, dacă prin aceasta se estimează capacitatea de a fi înţeles de minţile obişnuite de azi, căci exotericul în context curent nu mai înseamnă pentru noi ceea ce a însemnat în Antichitate, iar accepţiile acestea disparate nu trebuie amalgamate, contopite; iar ceea ce poate fi numit exoteric depinde uneori de intenţia autorului, de ceea ce apreciază acesta ca putând să fie dezvăluit, divulgat, alteori, însă, de nivelul receptivităţii publicului, de situarea, sau nu, la nivelul înţelegerii obişnuite (atâtea filozofii moderne, atâtea ştiinţe sunt ezoterice în acest înţeles). Exotericul presupune un elitism, o ierarhie, se subînţeleg o sociologie a cunoaşterii şi o condescendenţă pragmatică; catafaticul, nu. Teologia catafatică nu e mai ‘pe înţelesul norodului’.
Exotericul nu aparţine obârşiei creştinismului, cu toate că e întâlnit în iudaism. Dar revelaţia nu presupune aceste ‘două nivele’.
Tipologia exotericului ţine de sociologia cunoaşterii, şi de filozofia pragmatică necesară în religii cu o mitologie extravagantă, fiind modul în care grecii critici interpretau nu doar religia greacă, ci şi pe acelea orientale. Mai departe, chiar simbolurile al căror înţeles s-a pierdut devin, cu trecerea timpului, ezoterice. Exotericul de ieri devine ezotericul de azi.
(Jazzul analizat de episcop sugerează că avea în minte mai degrabă distincţia dintre exoteric, ‘popular’, şi ezoteric, adică o muzică poate să comunice într-un mod inteligibil minţilor obişnuite, nededicate, farmecul imens al jazzului, pe când o alta nu popularizează, ci aprofundează, inovează, se situează la fruntarii, ceea ce presupune un fond comun, împărtăşibil, obiectiv, al celor două atitudini: jazzul popular, accesibil publicului de azi, şi acela avangardist, ambiţios, de dincolo de divertisment, trebuie să aibă în comun fondul, principiul, exotericul fiind popularizarea, divulgarea, îmbierea, iar ezotericul, inovaţia, iar cele două atitudini reflectă nu numai intenţiile, de a populariza în mod nepretenţios, şi de a înnoi, dar şi sensibilităţi, înzestrări, estetici diferite, popularizatorul nefiind neapărat cineva care îşi asumă din modestie un rol cultural, mai umil, ci se poate ca estetica muzicii pe care o face să corespundă chiar propriei lui înţelegeri şi disponibilităţi, funcţia lui apărând ca exoterică pentru teoretician, dar nu şi pentru muzicianul însuşi, care poate crede că utilizează maximal toate resursele muzicii; apofatic şi ezoteric nu sunt sinonime, nici catafatic şi exoteric. Marea artă figurativă e ezoterică, iar ezoterismul avangardei e relativ.)
Catafaticul şi apofaticul ţin de teoria cunoaşterii, de gnoseologie, de metafilozofie, pe când exotericul şi ezotericul ţin de sociologia cunoaşterii şi de pedagogie, sau de prudenţa necesară, de ordinea dezvăluirii. Catafatismul poate fi şi el ezoteric. Ezoterismul nu exclude catafaticul. De fapt, tipologia ezoterismului ţine de o înţelegere alta decât a religiei creştine, care a renunţat la păstrarea strictă a secretelor. Ezoterismul creştin nu (mai) e unul instituţionalizat, formalizat.
Coleridge credea în existenţa unui ezoterism kantian. Tresmontant găsea acelaşi lucru la Fichte. Niciunul din aceste ezoterisme nu implica apofatismul.

Unii regizori europeni, mai ales slavi (ruşi, cehi, polonezi), ajunşi în cinemaul american, au făcut filme de consum de un nivel uneori mai modest chiar decât al celor făcute de americanii din branşă; e valabil şi pentru regizori asiatici, sau pentru unii avangardişti. Neamericanii nu i-au întrecut pe americani pe propriul teren al acestora. Ceea ce li s-a îngăduit să facă, au fost rebuturi lipsite de orice merite. Aici, însă, nu s-a făcut nicio trecere de la … ezoteric la exoteric, ci de la artă, la rebuturi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu