duminică, 9 august 2015

M. H. Simionescu, M. L. Cristescu, Ileana Mălăncioiu, Ciocârlie, Nina Cassian, Al. Piru




La Bârlad am citit câteva articole şi evocări din ‘Timpul n-a mai avut răbdare …’ (Simionescu, M. L. Cristescu, Ciocârlie, Ileana Mălăncioiu, Nina Cassian, Al. Piru). Fiecare autor din volum apare aşa cum e, atât cu subiectele lui predilecte (criticii), cât şi cu scăderile (banalitatea evocărilor, pretexte pentru exhibarea unor afectări şi idiosincrazii meschin-egocentrice, încât impresionează neplăcut lipsa de valoare a mărturiilor); câteodată, superfluitatea şi egocentrismul, cu nepăsarea faţă de document, de ocazia de a păstra măcar ceva din faptele vieţii lui Preda, din gesturile şi predilecţiile lui, devin dezagreabile.
Prietenii, cunoscuţii lui Preda au contribuit cu banalităţi, cu pleavă. Convoiul cioclilor face dintr-o culegere, o carte de condoleanţe …. Citadinilor le-a displăcut că Preda nu se lăsa tutelat.
Care ar fi latura rusească, abisală (sau nu), a literaturii lui Preda? Există o predilecţie marcată spre extraordinar şi transgresiune. Aici ar putea fi un termen de comparaţie cu Rebreanu. (Târziu, Preda mărturisea că a existat o raportare la Rebreanu, celălalt autor realist recomandat de Lovinescu, dar o raportare liberă, elastică, deschisă, neaservită.) Treptat, operele lui Preda s-au referit la psihologii neobişnuite, şi la situaţii-limită (mutilare, marginalizare, proscriere, crimă).
Ultimul roman publicat de Preda culminează cu o şaradă; paginile lui Al. Piru cuprind citatul care dă cheia şaradei.

M. L. Cristescu are o apreciere netă: ‘Cel de al doilea volum din romanul «Cel mai iubit …» este probabil cel mai frumos roman de dragoste din romanul românesc’ (lucrul putea fi enunţat mai concis).

Ciocârlie schiţează o poetică a disponibilităţii, analizând prefigurările de viaţă spirituală, lăuntrică, ale ţăranilor lui Preda. Uneori sunt amalgamate elemente disparate (ca ‘nedivulgarea’ şi răgazul, evitarea grabei imprudente; în întâia situaţie, Preda refuză să divulge, nu să se grăbească, nu e gradare, ci autocenzură). Am obiectat împotriva sintagmei propuse de Ciocârlie. Undeva, criticul găseşte una mai plauzibilă: ‘percepţia estetică a vieţii’.
Bibliografia e bine aleasă: Raicu, Béguin (‘Création et destinée’), Barthes (‘Sur Racine’).
Ciocârlie analizează disponibilităţile de viaţă interioară din lumea satului a operei lui Preda. Creaţia e o prelungire a acestei disponibilităţi, e prefigurată de ea, însă denumirea de creaţie acordată histrionismelor sateşti sau torporilor sau momentelor de relaxare e abuzivă.

Paginile lui Al. Piru se referă numai la intrigile romanelor, şi la semnificaţii generale, fără observaţii despre arta literară. Compararea lui Preda cu Rebreanu porneşte de la câteva simetrii cronologice (vârsta decesului, aceea a debutului), pentru a ajunge la structura de ansamblu a operei, paleta operei. Piru oferă rezumate în principiu terne, cu străfulgerări de ironie, cu intermitenţe maliţioase; impresia e că avem de-a face cu alt autor decât acela analizat cu atâta iscusinţă de Titel, Simionescu, M. L. Cristescu, Ciocârlie). Simetrii cronologice sunt şi între datele celor patru nuvele menţionate: două nereluate, două rescrise.
Succint uneori, articolul lui Al. Piru e cam monoton. Însă e semnalat implicit faptul că opţiunea ultimului roman e ‘iubirea de aproapele’, ca în versetul Ap. Pavel, dezicerea de iubirea pasională, zădărnicia acesteia. Ceea ce îi lipseşte lumii româneşti (postbelice), afirmă Preda, e ‘iubirea de aproapele’, cealaltă iubire.
[Dar nici bigoţii nu observă că titlul ultimului roman scris de Preda citează un verset al Ap. Pavel. Inegalabilul Preda concluzionează că, în lipsa iubirii de aproapele, nu există nimic; e concluzia filozofică, antisentimentală, sobră, a unei gândiri. Aceasta e filozofia romanului, şi ceea ce îl face un roman de idei, nu numai un roman psihologic al identităţii. Ideea iubirii de aproapele e oferită de Preda ca şaradă; Piru dă citatul în întregime, încât să cuprindă şi menţionarea iubirii de aproapele.]

Nina Cassian vedea în Preda pe dascălul ei de … literatură rusă; evocarea se axează pe anii tinereţii proletcultiste. Lipseşte, însă, caracterizarea esenţială, nu e enunţat nimic memorabil, cu excepţia remarcii că ‘experienţa de viaţă’ a lui Preda era una ‘mai ales de viaţă interioară’. În acest volum, ‘Timpul n-a mai avut răbdare …’, chiar caricaturile sunt reduse la şabloane. E multă pleavă gazetărească, aşa cum observa cândva Marcea, lezat că nu a fost invitat să participe.

Intelectualitatea e o chestiune de temperament şi de etică. Unii pot fi intelectuali prin mimetism, sau de un nivel mediocru. Însă pentru autori ca Sadoveanu, Rebreanu, Preda intelectualitatea cea mai distinsă e subînţeleasă [1]. Ca şi Sadoveanu, Preda era un cititor.
Autor a cărui operă descumpăneşte critica axată pe expediente taxonomice banale, Preda îşi gândea literatura mai puţin conform tiparelor consensuale, conformismului estetic.
Prin ultimul roman publicat de Preda, mulţi … citadini condescendenţi s-au simţit uzurpaţi. Dar Preda e mult mai filozof, decât sunt E. Barbu şi Neagu (sau chiar … Albala), mateini. Cel care interpretează lumea, în toate operele lui Preda, e o inteligenţă, nu un ţăran. Pe Preda, ţărănia l-a servit, ca şi pe Creangă …. Indignarea citadinilor era sinceră, dar nu şi cinstită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu