Eu cred că enunţurile Vaticanului II sunt nu ambigue, ci generale, foarte elastice, îngăduind şi chiar invitând interpretări distincte, tocmai pentru că aceste enunţuri au fost negociate, cizelate, etc.. Tocmai deoarece au fost redactate aşa încât să concilieze taberele opuse. Rostul lor e să reunească, să asambleze, nu să aleagă numai una dintre căi. Sunt ‘vagi’, în măsura în care sunt generale, voit nedeterminate.
Există, de fapt, anumite locuri nevralgice ale documentelor Vaticanului II. Unde afirmaţia e generală, principiul e că ea nici nu obligă. O parte din generalităţi sunt roadele nepriceperii teologice patente a episcopilor, manipulabili. S-a mizat pe euforia unor episcopi nu foarte pricepuţi, pe practicismul lor, şi dezinteresarea de Tradiţie. Nu foarte instruiţi, relativ emancipaţi, imuni faţă de tradiţionalism, erau vulnerabili faţă de ideologie, şi manipulabili. Acelaşi Congar care, în vremea aceea, a urinat pe zidul Sf. Oficiu, observa nivelul cultural lamentabil al Părinţilor conciliari. Pentru insurgenţi, episcopii reuniţi au fost o turmă de manipulat. S-a speculat orgoliul autorităţii, faptul că li s-a dat pe mână decizia. Majoritatea episcopilor erau nişte mediocri bine intenţionaţi, oportunişti ideologic, în voia sugestiilor ‘experţilor’.
Dar în Biserică există şi opinia dominantă, iar aceea postconciliară nu e mai îndreptăţită decât aceea care a format prestigiul comentatorilor din sec. XVI. Uneori, opinia dominantă descinde până la derizoriul catehiştilor elveţieni.
Însă poate exista şi convingerea că Sf. Spirit a vrut transformarea aceasta a Bisericii.
Din punct de vedere creştin, nu e mai plauzibil ca un grup de episcopi să ajungă să definească adevărul absolut, decât ca un om, pontiful, să o facă. Obiecţia e destul de seculară, şi ideologică. Dacă ne raportăm la absolut, un grup de episcopi poate greşi, nu e mai mandatat la infailibilitate. Câţi episcopi apuseni au votat la Sinoadele ecumenice din primul mileniu? Infailibilitatea personală e implauzibilă, neverosimilă numai din perspectivă seculară. Rezultatele Sinodului tot de asistenţa Sf. Spirit depind, tot de o ipoteză religioasă. Altfel, un sinod creştin nu are mai multe garanţii de infailibilitate ‘de grup’, decât unul budist. El formulează rezultatele obţinute de un grup de oameni (şi e cazul să ne întrebăm în ce condiţii, de vreme ce miraculosul dreptăţii imperiale e o petiţie de principiu, o judecată circulară: dacă balanţa politică ar fi înclinat către arieni, monofiziţi, etc., azi am fi fost tot atât de impresionaţi de clarviziunea teologică a suveranului temporal, care a susţinut tocmai ideea corectă).

Sesizarea meritului formei comentariilor.

O s. în care nu am mai scâlciat blogurile (Ep., H., BW, evreica …). Azi, căutând despre Gilson şi Ratzinger; ieri, despre Suarez, iar astăzi, despre Bañez. Ideea inspiraţiei literare găsite la comentatori.

Dacă unora le lipseşte credinţa în Dumnezeu, mie îmi lipseşte credinţa în om. În oameni nu cred eu, nu în Dumnezeu. Mizantropia, ca reversul ateismului. Corelativ, şi ateismul ar putea să fie o aversiune, o antipatie.

Trei romane: CM, neovictoriana, izraelitul.

Învăţătura de credinţă explicită, magisteriul, presupun o filozofie, o înţelegere, o minte, nu se pot lipsi de ea. Negarea ‘altor filozofii’, distanţarea de ele, nu furnizează un magisteriu aerian, lipsit de formă raţională, nedeterminabil raţional, un aerolit. Există o formă filozofică internă a magisteriului, presupus nesusceptibilă de fluctuaţiile modei, de angajamentele filozofiei obişnuite, dar trebuie să existe acest substrat raţional desemnabil.

Discontinuitatea, avangardismul: în literatură, filozofie, etc..

Erezia e proscrisă pentru că e o credinţă intrinsec dăunătoare, nocivă, nu pentru că e o împotrivire faţă de decizia autorităţii. Erezia nu poate să fie nocivă numai din momentul în care e declarată ca atare. Nocivitatea ei nu provine dintr-un act instituţional. Efectele ei spirituale provin din falsitatea ei.

Gândirea ca neunitară, sau ca principial falsificată. Gândirile care, în pofida originalităţii, nu conving ….

Remarcile lui Wright despre Hays şi Dunn mi se par foarte relative la o înţelegere personală a locurilor biblice analizate. E o chestiune de accente, de priorităţi: atât polemica împotriva legalismului, cât şi prefigurarea veterotestamentară a Mântuitorului sunt cuprinse în schiţe de psihocritică. Mimetismul, sugestionabilitatea, tendinţele vremii determină afilierea bibliştilor la şabloane exegetice. La Wright, Sf. Pavel devine ‘apostolul esenţial iudeu care descoperă că noul fusese prefigurat în vechi’, că Evanghelia şi Vechiul Testament concordă, că al doilea o anticipa şi prefigura pe întâia, aşadar temeiul e atitudinea afectivă a Ap. Pavel, aşteptările şi descoperirile lui, etc.. Dar creştinismul nu e o analiză a psihismului Ap. Pavel. Teologia nu se reduce la monografii despre Ap. Pavel. Faptul de a fi fost ‘esenţial iudeu’ e o chestiune tipologică, iar aprecierea lui depinde de criteriile fiecăruia, putând lua semnificaţii neaşteptate, însă critica ‘legalismului’ se referă la teologia unei anumite epoci, (azi, noi credem că ‘esenţa iudaismului’ nu includea legalismul …). Acestea sunt interpretări spirituale, obiective în termenii spiritualităţii fiecăruia.
Nietzsche nu era atât anticreştin, cât ‘esenţial german’, etc.. Nietzsche şi Schopenhauer nu erau atât anticreştini, cât …, etc..

Nu există o ‘dreptate a istoriei’: mult din ceea ce e foarte bun în actualitatea unei vremi se uită, ‘cade în uitare’, se estompează, ‘ceea ce rămâne’ e o alegere ingrată, neobiectivă.

Scriind despre decizia Congregaţiei, eram de acord cu culpabilizarea ‘şcolii romane’, o credeam o anomalie, o formă de dirijism neinspirat (cu toate că bănuiam că ascensiunea ei trebuie să se fi întemeiat şi pe alte forţe decât girul pontifului, iar imprecizia termenilor e patentă, neoscolastica precedând tomismul, inclusiv pe acela reluat antebelic); citindu-l, ieri, pe tomistul laic, privesc altfel soarta neoscolasticii, şi justeţea incriminărilor.

Aceste chinuitoare zile în familie. Ardeii umpluţi şi orezul; conexiunea şi laptopul (smuls, când mai era o priză, etc.). Aceeaşi mahalagioaică întărâtată, odrasla mahalalei.

Azi, vin., 20 & 150 & 55 & 120 & & 200 mii [roşii & bilete & icetea & prânz & ţigări, icetea].
Dum., 48,8 & 100 & 150 mii, şi două bonuri [mâncarea & ziarul & ţigări]. Sb., 150 & 7,5 & 105 mii, şi trei bonuri [ţigări & prânz, batoane, icetea & nuvele]. Vin. seara, 150 & 64 mii, şi două bonuri [ţigări II & orez, pâine, cola, cafele].