duminică, 23 august 2015

Pesimismul lui Ioan Dan Nicolescu




‘Legătura de chei’ cuprinde cincisprezece povestiri (titlul e al culegerii, nicio povestire nu se numeşte aşa …); întâia, ‘Zăpada şi fluturii’, e o feerie onirică, putându-i fi obiectat sentimentul neconvingător, de o intensitate caligrafică, nu e chiar un vis, ci o feerie heraldică, iar sentimentul e acela de gratificare literară imaginativă, de reverie literară, vrută, jinduită, sau poate numai lipsită de creativitate, în orice caz participarea sentimentală a autorului o bănuim ca mai importantă decât distanţarea şi obiectivarea, un funcţionar tracasat are o viaţă dublă, a doua fiind într-o lume montană gratificantă, aşadar e o feerie morală, lipsită o vreme de ingeniozitate filozofică (care survine în deznodământul povestirii), muritorul păşeşte, visând, în fericirea realizată, iar cum aceste vise sunt, sau par imaginate de către autor, registrul lor e al utopiei, dar în povestirea aceasta există şi ingeniozitatea filozofică, chemarea fericirii (ca şi chemare a morţii) e obştească, e o ‘altă dimensiune’.
În naraţiune, transmiterea, sugerarea sentimentelor se poate face mai eficient în mod indirect; lirismul trebuie să ţină de efect, de experienţă, nu de expresie. În reprezentarea feeriei, distanţarea afectivă creşte participarea, deoarece avantajează universalitatea, aşadar identificarea (de unde eficienţa ideală a basmului), şi pune imaginaţia în dreptul său, o emancipează; subiectivitatea, idiosincrazia păstrează nivelul de document, şi anume nu de document al vreunui vis trăit, încercat, dar al unuia imaginat. Aşa cum am menţionat, dincolo de poetică şi de înţelegere, poate fi vorba despre temperament şi putere, de talent. Fantasticul lui Ioan Dan Nicolescu e, ca şi al Olgăi Caba, puţin sălciu, ca o reminescenţă din basmele franceze.
Feeria ca apropiere de moarte, ca împăcare cu moartea, seninătate, pregătire, existenţele chinuite care sfârşesc într-o feerie gratificantă, e un trop al literaturii fantastice (Eliade, dna. Caba), dar şi al aceleia sentimentale (Andersen).
În a doua povestire a culegerii, aceea cu pianista şi aviatorul, e, dimpotrivă, revoltă, împotrivire faţă de lume, o năzuinţă fără seninătate. În ambele povestiri, mundanul nu poate fi mântuit. ‘Casa cu zâne’ putea scoate efecte mai vii din juxtapunerea banalului cu un fantastic mai puţin sălciu, dar există preocuparea pentru psihologia insului mediocru, încercând să sintetizeze absurdul kafkian, demoniacul gogolian şi fantasticul bulgakovian, o absorbire a cotidianului în miraculos, cu o poantă obişnuită, utilizată şi de Honga în schiţa despre vise.
Un ins banal adoarme sub un castan, într-un parc bucureştean, într-un octombrie torid, pentru a se trezi într-un ţinut al zânelor.
Femininul e înfăţişat fie ca neveste cicălitoare, fie ca zâne.
Povestirile lui Ioan Dan Nicolescu sunt pesimiste şi romantice, de o sensibilitate înrudită mai mult cu aceea a realismului magic, decât cu a suprarealismului. Psihologia lor e aceea empatică a romantismului, nu cea obiectivă, distanţată. E exprimată participativ, empatic. Nu doar sensibilitatea morală şi filozofică (tanatofilia, fericirea, pesimismul, deznădejdea, idealul), ci şi aceea estetică sunt decis romantice (expresivitatea e foarte intensă, autorul utilizează imaginile cele mai explicite, mai univoce: demenţa, etc., descrierea cabanei visate, urâtul vieţii, nunta pianistei, înfăţişarea psihologiilor din perspectiva tensiunii către ideal). Povestirile lui Ioan Dan Nicolescu prezintă şi cumplitul, grotescul existenţei, societatea devoratoare, necruţătoare, ca lume a ticăloşiei şi a derizoriului sau oribilului. În aceste povestiri e schiţată o fericire oarecum ideală, nemundană şi alienată; ea presupune eşec: moarte, demenţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu