duminică, 30 august 2015




Am citit câteva articole cuprinse într-o antologie, ‘Aesthesis …’. În primul rând, surprinde preocuparea atâtor literaţi din întâia jumătate a sec. XX pentru ‘naţionalul în artă’. Nu toţi îi dau aceeaşi accepţie: dacă la Pillat înseamnă etnograficul, iar la Lovinescu şi Philippide, etnopsihologia, trăsăturile rasei, cum o numeau ei, la Constantinescu e pur şi simplu realitatea estetică a fenomenului literar românesc. Ideea naţionalului în artă subjuga.
Îndreptăţirea preocupării pentru naţional în artă, pentru etnic, părea universal admisă, iar exprimarea unei idei, inconturnabilă; era una din problemele de neocolit, se cerea, era de la sine înţeles că trebuie să crezi ceva despre etnicul în artă. Artificialitatea chestiunii e evidentă: cine se interesează intens de Shakespeare, Homer, Cervantes, Puşkin pentru ceea ce ar fi naţional la ei (indiferent că, la epoci istorice diferite, autorii ‘exprimă’ trăsături ale unor comunităţi mai mult sau mai puţin omogene, diferenţiate, etc.)?
Dar lectura antologiei e divertisment filozofic superior.

Autorii antologaţi apar cu trăsăturile lor: obtuzitatea morocănoasă a lui Philippide, snobismul lui Pillat, limpezimea de gândire şi stil a lui Lovinescu.

Cine cunoaşte paginile lui Philippide, datând din anii dintre cele două războaie, despre Pirandello, Joyce şi O’Neill, are o idee despre obtuzitatea morocănoasă a criticului.
Aprecierile critice ale lui Philippide erau foarte clasiciste, dogmatice, ghidate de principii imuabile (despre cum trebuie să fie romanul, etc.), foarte tradiţionaliste. La români, conştienţa estetică cuprinzătoare, educată ia cel mai adesea această formă tradiţionalistă, dogmatică, normativă, prescriptivă. Mulţi critici se pronunţă în numele unui fixism (citind despre Sadoveanu: aceeaşi atitudine apărea şi la Ş. Cioculescu, şi la Ungheanu).
Dintre autorii antologaţi în ‘Aesthesis …’, unii căutau să regăsească naţionalul în literatură, iar alţii, să-l recomande, să-l prescrie. Atitudinea prevalentă e, însă, aceea de dirijism.
Philippide putea fi foarte morocănos, obtuz şi inechitabil.
În 1936, îl găsim împotrivindu-se indignat ‘modernizării excesive’ şi ‘improvizaţiei’. Iar calul său de bătaie e … romanul analitic, taxat nu ca prematur, ci ca neromânesc, la o dată când ‘Adela’, operele lui Mihăescu, Camil P., etc., apăruseră, la o dată corespunzând apogeului autenticismului interbelic, toate aceste opere sunt negate din cauza ‘analizei seci şi precise’ (Philippide tindea să gândească în generalităţi, în etichete, în termeni atotcuprinzători …). Indignarea lui e absurdă. În 1936, Philippide ignora senin valoarea ‘Adelei’ şi a altor opere înrudite.
De ce? Din cauza neverosimilului. Din cauza ‘lipsei de probleme morale’ în lumea românească. ‘Firea românului respinge ce e morbid şi nelămurit.’ În numele acestor neaoşisme, Philippide neagă romanul psihologic (interbelic, dar nu numai). Poziţia lui neechivocă e sintetizată astfel: ‘eroul de roman român nu-şi pune probleme de existenţă sufletească’.
Aşadar, literatura trebuie să fie reprezentativă social, tipică, în cel mai cuprinzător mod cu putinţă. Nu ne trebuie ‘analiza seacă şi precisă’. Lucrurile acestea pot nedumeri întrucât vin de la autorul unor nuvele fantastice.
Articolul lui Philippide se numeşte ‘Tradiţia literară românească’ (1936), şi debutează cu un racursi: ‘grija scrisului frumos’ (nu calofilie, dar artă, simţ literar consecvent) apare ‘mai ales la scriitorii moldoveni’. O trăsătură a premodernilor e ‘cinstea literară’. Din etapa anterioară junimiştilor, ‘mai pot fi citiţi astăzi cu plăcere sau cu folos’ Alecsandri, Negruzzi, Alexandrescu, Pann ‘şi alţii puţini’. Din retrospectivă lipsesc complet cronicarii. E o evaluare foarte drastică, severă, a literaturii vechi.
Urmează nişte simplisme despre recognoscibilitatea absolută a operelor altor literaturi europene; tocmai exagerările patente discreditează aceste reducţionisme, care rezumă naţionalul la câte o trăsătură, regăsibilă invariabil, negreşit. Eu cred că Philippide putea identifica rapid, sau imediat, un roman rusesc, mai ales după numele personajelor.
Mai departe, Philippide găseşte ‘o trainică tradiţie de haz şi de glumă’, reprezentată de Creangă şi comediile lui Alecsandri (‘foarte autohtone’). Inexplicabil, scriind în 1936, criticul e incapabil să adauge şi alţi autori acestei ‘tradiţii trainice de haz şi de glumă’.
Criticul afirmă, dar nu demonstrează de ce ‘comicul bazat pe voie-bună, direct şi puternic’, ‘hazul foarte românesc’ al lui Creangă sunt aşa de reprezentative etnic. Acesta e numai un postulat.
Pentru Philippide, etnicul e ‘acel mănunchi de apucături, obişnuinţe şi tendinţe’.
La români sunt remarcabile ‘lirismul şi darul povestirii’.
Dar empiric, dincolo de teorii, Philippide era foarte convins de izbânda literară a lui Rebreanu. Autorul român contemporan care îl convingea cel mai mult (şi discuţia se axează pe romane) era Rebreanu. Către acesta merge încuviinţarea lui Philippide (deşi încercarea de a-l şi integra tradiţiei autohtone e destul de schematică, de simplistă).
În articolul din 1936, unele lucruri sunt truisme, banalităţi (‘Epigonii’ recomandă ‘un aur mai mult moral decât literar’); spiritul lui Caragiale, foarte deosebit de al lui Creangă, nu aparţine, prin urmare, ‘tradiţiei trainice’ (cu numai doi reprezentanţi!), sunt stângăcii care dau articolului înfăţişarea unei improvizaţii, una de o severitate antipatică şi dispeptică.

Eseul lui Pillat lasă impresia de snobism (autorul îi vizitează pe literaţii de seamă ai Europei, sau corespondează asiduu cu ei), la care se adaugă năravul de a bagateliza succesele occidentale ale altora (succese reduse şi vremelnice): ‘Isvor’ e o ‘antologie […] a datinelor fermecătoare ale folclorului nostru’. Teoria lui Pillat e insuficient raţionată, dar are înfăţişarea (ponosită) a unui folclorism modernist, a unui etnografism modernist: stilizarea în tonuri noi a unor tropi folclorici.
Pillat era mulţumit cu gustul câtorva europeni pentru exotismul românesc (‘Isvor’, Istrati). Naţionalul e etnograficul. Pillat credea că naţional e ceea ce pot identifica europenii drept ‘culoare locală’, etnografismul care a definit şi mult din literatura latino-americană. Suntem români aşa cum ne vor străinii, în termenii definiţi de amatorii occidentali de curiozităţi etnografice. Carenţa principală, natura autoselectată a acestui canon (de unde cunoşteau occidentalii românescul, ca să evalueze dacă o operă corespundea sau nu naţionalului?) îi scapă. Poezia naţională trebuie să corespundă aşteptărilor şi exigenţelor occidentalilor.
Pillat îşi făcea iluzii despre succesul unei traduceri engleze din Creangă.
Nu îi poate fi pretinsă prea multă coerenţă sau raţionalitate, însă ce se poate înţelege din ilustrarea tezei proprii cu nişte versuri ale lui Arghezi? Că acesta e ‘naţional’ numai dacă menţionează personaje din basme?
Ideea eseului e maleabilitatea etnicului, şi a artei care-l exprimă: ‘în devenire, ceva viu’. ‘Motivul s-a lărgit, caracterul a evoluat’. Rezultanta, însă, ‘atmosfera românească, specifică’, ‘a rămas aceeaşi’. Pillat pare să sugereze că ‘atmosfera’ nu poate să existe în lipsa motivelor; e nevoie de această întemeiere. ‘Caracterul românesc’, adică ‘sufletul operei, ritmul ei intern, puterea ei lăuntrică, partea activă, […] avântul’, rezultă din condiţiile existenţei naţionale, pur şi simplu.
Pillat deosebeşte ‘caracterul românesc şi motivul românesc’; dar determinantă pare să fie ‘atmosfera românească, specifică’. Criteriul etnic e această ‘atmosferă’, rămasă aceeaşi; motivele sunt uneori naturalizate (greceşti, sârbe). Binomul schiţat e de sorginte indubitabil tomistă, şi se corelează cu legăturile criticului, menţionate chiar în acest eseu, cu teoreticieni tradiţionalişti catolici francezi. Pentru românismul ‘motivului’, se dau criterii; pentru al caracterului, nu. Oricum, ambele evoluează. Iar criteriul decisiv e românismul ‘atmosferei’. Enunţarea ideilor e întregită cu exemplificări. Unele din acestea aparţin modernismului folcloric gândirist, modernism cu recuzită etnică. Prezenţa recuzitei apare ca esenţială, condiţie absolută a ‘atmosferei’. Regăsim ‘atmosfera românească’ în poemele care utilizează ‘motive româneşti’. Ce se întâmplă cu celelalte?
Pillat scrie despre poezie. Eseul e doctrinar, nu analitic sau descriptiv. E citată cu încuviinţare, ca exemplară, ca izbutită, mai ales poezia gândiriştilor. Se poate sesiza rapid divergenţa majoră faţă de sămănătorism: încurajarea modernităţii de expresie. Înţelegem de ce pe unii gândirişti îi uimea învinuirea de … sămănătorism. Gândiriştii aveau deschidere faţă de inovaţia formală. La unii, e un avangardism folclorist. Nu i-a definit repudierea indignată a formei moderne. Citindu-l pe Pillat, citind ce recomanda el drept ‘atmosferă românească, specifică’, observi că modernitatea formei, sincronismul artei versului erau încurajate. Pe de altă parte, înţelegerea tradiţionalistă a autorilor limita în chip natural amploarea inovaţiilor formale, menţinea modernismul într-o anume moderaţie. Ideologicul condiţiona esteticul, regla permisibilul.
Undeva, criticul citează un vers cu conotaţii sexuale foarte evidente: ‘Îndoaie-un bucium noaptea şi-o spintecă la zori’.
În mod paradoxal, Pillat încuviinţează înnoirea sensibilităţii şi a expresiei, cu condiţia rămânerii la ‘motive româneşti’.
Uneori, aceste ‘motive româneşti’ sunt numai convenţii, imagini primite, ele nu funcţionează în mod mai ‘naţional’ decât tropii de altă obârşie, decât livrescul cosmopolit.
Preambulul monden îi menţionează pe fiul lui Alexis Macedonski, aşadar nepotul simbolistului, pe Konrad Bercovici (despre care Pillat îşi închipuia că are mare succes la americani). Rilke îi mărturisea lui Pillat că ‘Isvor’ a fost lectura lui ‘vreme de un an întreg’. Întrucâtva sibilinic, Rilke releva în ‘Isvor’ ‘une des plus profondes continuités humaines’.

Lovinescu face o mişcare inteligentă, regăsind expresia aceloraşi trăsături etnopsihologice la Creangă şi Slavici: paremiologia, vioiciunea. O trăsătură literară etnică se cuvine să poată fi identificată, regăsită la mai mulţi autori.
Altfel, rămânem la paradoxul geniului care deţine singur ceea ce deţin toţi, şi al cărui geniu e echivalat cu ceea ce e obştesc. (Philippide, de ex., riscă pentru a deosebi ceea ce e naţional de ceea ce e individual, ‘numai al lui’, la Eminescu: solitudinea; ceea ce arată o gândire cinstită, consecventă.)
Cât îi poate fi atribuit poporului, din ceea ce e al geniului? Artificialitatea întrebării semnalează din capul locului natura ei nonestetică, extraartistică.
Lovinescu are un articol din octombrie 1922, în care polemizează cu Fundoianu şi Davidescu
O evaluare neaşteptată e enumerarea ‘celor patru pilaştri ai expresiei artistice a sufletului românesc’: Coşbuc e al treilea din ei, în perspectiva din ’22!
Reamintindu-şi acest articol din 1922, Constantinescu îl rezumă foarte trunchiat, pentru că Lovinescu găsise nu una, ci trei trăsături etnice: duioşia, fatalismul, umorul.
Pentru Lovinescu, ‘individualitatea întregii noastre literaturi’ depinde de reprezentativitate. Literatura trebuie să reflecte ‘totalitatea organică şi armonică de însuşiri etnice’. Deziderat a cărui realizare o găseşte în convergenţa de spirit dintre Creangă şi pagina despre Sărăceni a lui Slavici.

Gândirea lui Constantinescu era profund dependentă de a lui Lovinescu: inclusiv canonul, adică ‘cei patru pilaştri ai expresiei artistice a sufletului românesc’, cu prezenţa lui Coşbuc. Altminteri, articolul său are stilul de băcan pe care îl ştim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu