duminică, 2 august 2015





Keenan despre înfăţişarea lui Bendix şi Raft.

Sfruntarea, dezlănţuirea de antipatie într-un moment ca acesta, lipsa bunului simţ.

Filozofia modernă e precedată de o percepţie modernă, de o psihologie modernă, de ceva existenţial, de ordinul trăitului,
Dar există, la criticii modernităţii teologice, şi simplism, răstălmăcire: teologia ‘Învierii fără Mormânt gol’ e foarte logic expusă la unii, nu e o escamotare. Pretinsa ininteligibilitate e o scorneală.
Opţiunea, alegerea sunt chestiuni de percepţie umană, mundană: de ex., criticii tomismului ‘Noilor teologi’ sunt persoane care chiar dau impresia de simplism, de ineficienţă, de banalitate.

Ieri, la TV, Preda (ucenicul lui Ţuţea), rezonabil: inexistenţa teoriei sociale creştine (dar practica existentă ţine de mimetism), etc.; alteori, e o chestiune de acurateţe: câţiva dizidenţi români au existat (ceea ce nu schimbă, de fapt, chestiunea lipsei unei dizidenţe de anvergură). Dar diagnosticele erau răspicate: discontinuitatea (dintre liturgic şi mundan, cotidian), ‘mintea împărţită, scindată’ (creştin la Liturghie, otreapă în viaţă). Citarea Anei B. pare să îi fi dat o tresărire de împotrivire. Dar a fost complimentat cuplul.
O idee o gândim amândoi: derizoriul civilizaţiilor catolice latino-americane, ceea ce arată că poporul face religia, nu invers (implicit, Preda afirmă că ţările latino-americane sunt termenul de comparaţie al lumii noastre). Religia ca atare, aşa cum există, nu e un aport extrinsec. Iar împotrivirea protestanţilor faţă de catolicism nu a dus la ‘rezultate româneşti’. Nu ‘oficiul petrin’ e resortul creştinismului vestic. Religia a progresat (mai ales) în absenţa lui.
Preda e mai puţin preocupat de atributele mistice răsăritene.

Mimetismul explică mult din funcţionarea grupurilor: adevărurile primite, etc., sunt neautentice, sunt profesate din mimetism.

Agnosticismul nu e începutul modernismului teologic, ci sfârşitul.

Câteodată, te gândeşti la Preda în mâinile călăilor: ţărănia, ciudăţenia lui, disecate la nesfârşit; Preda era un autor care de foarte tânăr avusese ocazia de a îi citi lui Lovinescu. Şi există o simetrie în rolul acesta al lui Lovinescu, atât în cariera lui Rebreanu, cât şi în aceea a lui Preda. Lovinescu (nu Ibrăileanu sau Iorga) i-a asistat pe principalii doi autori de romane cu subiecte rurale. Arta nu e o chestiune de ideologie sau de militantism politic. Lovinescu nu avusese nevoie de autohtonism, de poporanism sau sămănătorism, ca să îi recunoască cu precizie pe Rebreanu sau Preda. (Precizie de principiu; însemnările lui Lovinescu despre personajele capodoperei lui Rebreanu au şi ceva involuntar hazliu, sau simplist.)
Dar în volumul despre Preda abundă condescendenţa mandarinilor.

Demenţa mimetică e tocmai aroganţa aceasta.

Dimineaţă m-am gândit la revendicarea drept inspiraţie literară, de către Ep. Sigrist, a Sf. Maxim. Într-o minte, Sf. Maxim îl poate întâlni pe Coltrane, sau pe muzicienii dodecafonişti, avangarda muzicală …. Ep. Sigrist afirmă că scrie într-o formă similară celei a Sf. Maxim.

Ieri şi azi m-am gândit mult la cele trei romane ale calofilului (debutul: un roman al familiei, apoi unul al cetăţii imaginare, poate cu gândul la Gracq, etc., şi unul istoric).

Banalitatea rezonabilă a unuia (autohtonul), mediocritatea şi mărginirea celuilalt. În ambele situaţii, e o banalitate bine gestionată, un nivel mediu bine întrebuinţat.

Istoricismul înseamnă mai mult perpectivism şi relaţionalitate (gândire dialectică, întregul), decât pragmatism (standardul practicii). În formă inferioară, aceasta duce adesea la relativism; în esenţă, e perspectivism şi relaţionalitate. Există o asumare a raţionalismului gândirii seculare. Nu e ‘reducerea adevărului la discursuri’, decât în funcţie de percepţia metafizică a autorilor. La Wittgenstein nu se putea decela aşa ceva, alţii sunt scientişti bornaţi, anoşti. Anvergura e întotdeauna aceea individuală, neexistând vreun algoritm.

Patru alineate despre un basm (‘Grădina Grimm’).

Sb., 138 & & 50 & 200 & 430 & 5 & 374 & 40 & 360 & 20 mii, 1 & 4,2 mil., şi [ţigări & prânz & icetea & taxi & & mănuşi & polimeri & cola & bilet, la 8 ¾ dim. & cafele & reparaţii & întreţinere].
Ieri, 138 & 20 & 180 mii [ţigări II & gustări & cafele & ţigări I, cola].
Dum. dim., 138 & 59,5 mii [ţigări & cafele, cola].

Dum., 5 & 3,51 mil. [din 6 & 8,7 mil.].

Şantajistul. Secvenţa, daunele. Ipocrizia echităţii (propunerea). Nepăsarea.

Arta nu poate fi înţeleasă prin analogie, ea nu repetă alte structuri ale experienţei. Ceea ce există sunt aceste întreguri (arta, etc.), nu elementele analitice. Există un dinamism al structurilor, la nivelul structurilor. Arta e un tip de experienţă, nu un subtip, nu e subsumabilă altei structuri, mai generale.

Siguranţele & propunerea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu