Citesc o culegere de eseuri, apărută în 1972, ‘Viaţa în filmele de cinema’, unul din lucrurile cele mai bune care s-au publicat în eseistica noastră. Criticul nu propune numai idei, ci şi posibilităţi ale sensibilităţii.
E un volum despre bucuriile cinematografului şi, dacă cinefilia autorului e menţionată în toate celelalte scrieri ale lui, aici îl cunoaştem ca exeget. Sunt cinci secţiuni, a câte 30 de pagini, precedate de un crez cinefil.
Una dintre secţiuni cuprinde medalioane de regizori, eseuri de sinteză.

Eseul despre Luchino Visconti citează câţiva critici (Renzo Renzi, Guido Aristarco).
La Cosaşu cel mai bun, cel mai convingător e tonul, foarte unitar, foarte ager. Predilecţia lui Cosaşu se adresează celor trei filme: ‘Obsesia’, ‘Pământul …’, ‘Rocco …’ (aşadar, mai ales neorealismul, intens dramatic, nu placiditatea ecranizărilor pompoase, e o predilecţie pentru Visconti al socialului, faţă de acela al livrescului şi al elitei), iar aprecierile despre ‘«Nopţi albe» şi chiar «Bellissima»’ sunt necruţătoare.
Totuşi, comparaţiile cu scriitori majori par artificiale, impresii de cinema explicate prin impresii literare.

Eseul despre Grigori Ciuhrai, scris cu multă independenţă de spirit, verosimil, e despre lucruri pe care Cosaşu le cunoştea, le simţea şi le înţelegea bine, sunt pagini de critică ideală.
Sunt remarcate înrudirea lui Ciuhrai cu tradiţia ‘lui Donskoi, Romm, Heifiţ, Raizman’, predilecţia mărturisită pentru ‘De Sica, De Santis şi Rossellini’, neorealismul sovietic (’56-’63), urmat de contrareacţia romantică.
Mijloacele lui Ciuhrai sunt înţelese ca foarte eficiente; e precizată modestia nepretenţioasă a acestei arte, ca şi accepţia aparte a realismului ei, lipsit de sarcasm şi satiră.
‘Să îndrăzneşti a fi «banal», clar, simplu, la timpul potrivit’.
Şi în acest eseu, Cosaşu citează sau menţionează critici (Baroncelli, Suchianu, Cournot) şi, mai ales, autori predilecţi (Mann, Hemingway).