duminică, 16 august 2015





Joi seara, legea antilegionari, discutată de Preda (ucenicul lui Ţuţea), Scagnio (cel mai relaxat), fiica lui Vulcănescu, Liviu Rotman, A. Florian, un agramat ‘din partea lui Ogoranu’ (şi susţinător al respectabilităţii politice a lui Sima), psihoticul C. Barbu (denunţătorul plagiatelor, etc.). Pentru drepturile morale ale autorilor de dreapta nu a fost prezent niciun autor semnificativ, ci numai derizoriile lichele care să decredibilizeze o chestiune care intersectează mai multe planuri (politic, cultural). Crainic, Vulcănescu, Gyr nu au nevoie de apărarea pe care le-o pot oferi semidocţii veniţi să îi reprezinte. Drepturile culturii nu le-a apărat nimeni, înafară de Scagnio, care a afirmat unicul lucru valabil: discuţia aparţine societăţii civile, nu tribunalelor. Autorii legionari au apărători nemeritat de incompetenţi. Atacurile aduse de lege unor drepturi elementare au fost aduse târziu în discuţie. Dar nivelul e relevant pentru ignoranţa prevalentă în viaţa românească.
Probabil că absenţa de la aceste dezbateri derizorii a oricărui intelectual rezonabil e justificată. Fiica lui Vulcănescu apreciază că legionarii erau nişte ucigaşi mai miloşi decât comuniştii.
Cei care încuviinţează legea, cred că intelectualii de dreapta au fost ‘responsabili într-o formă sau alta’. Numai că acesta e limbajul eticii, nu al justiţiei, şi al unei etici foarte trunchiate şi părtinitoare. Scagnio a denunţat absurditatea de a atribui dreptului, ceea ce îi poate reveni numai societăţii civile (numai foarte târziu au fost înregistrate, în presă, derogările de la dreptul existent pe care această lege le pretinde). Cei ca Rotman vor o ‘democraţie controlată’, tutelată, aşa cum timişoreanul Neumann e asigura că se întâmplă în Apus, unde disciplina expresiei e foarte strictă. Dar atunci când evreii pozează în apostolic ai civilizaţiei şi echilibrului, foarte puţini români se pricep să fie.
Trăsătura comună a terorismelor de stat ale sc. XX e colectivismul antiparlamentar, antidemocrat. Chiar dictaturile europene de dreapta (Spania, Portugalia) aveau ideologii colectiviste, populiste.
Legionarismul are la bază colectivismul, populismul, xenofobia şi recursul la patimi, prejudecăţi, simplism, ticăloşie, linşaj; nu există greşeli ‘de-a dreapta’, ci ignoranţă, izbucniri psihotice, etc..
Au fost menţionaţi Coposu şi D. Pippidi; Coposu, ca ‘a treia modalitate’, democraţia, democratismul, iar D. Pippidi, ca integritate. Dar Liviu Rotman blama campania de promovare a autorilor de dreapta, în ultimul sfert de secol; eu cred că s-au tipărit, fiindcă s-au cerut, a funcţionat piaţa. Iar cererea a provenit atât din interdicţia anterioară, cât şi din recunoaşterea meritelor acestor autori vitregiţi, cât şi din natura acestor opere: gustul publicului pentru ele nu trebuie manipulat, dirijat, publicul nu trebuie tutelat. Suspectarea de rea credinţă a unui gust public exprimat spontan după ’89 (sau învinuirea absurdă a editorilor, că ar fi intoxicat prin aceste reeditări) sunt idei care nu ar trebui să dicteze alcătuirea de legi. Aceşti autori, odinioară indexaţi, au fost citiţi atât de mult, fiindcă au interesat, iar interesul acesta are motivaţii numeroase şi complexe (interdicţia anterioară, caracterul operelor, etc.); e firesc ca autori ca aceia ale căror nume se vehiculează să intereseze mai mult public, decât Pippidi. Ţuţea poate că nu e de mâna întâi; dar nici publicul nu e, iar gusturile nu trebuie dictate prin lege. A fi fost leninist în anii ’50 nu e mai justificabil decât a fi fost naţionalist în anii ’30 şi ’40; nu trebuie aplicate două seturi de criterii. Ce facem cu autorii care au justificat colectivizarea? Ce facem cu academicianul Popescu? Ce facem cu membrii CC? O trăsătură a legii antilegionari e ipocrizia ei; iar cei ca Florian nu sunt absolviţi de această ipocrizie, prin faptul existenţei unor psihotici ca C. Barbu şi ca admiratorii lui Ogoranu. Cultura nu au încercat s-o distrugă numai legionarii, dar şi urmaşii lor, comuniştii autohtoni. Iar pe români nu i-a scandalizat acţiunea altor români, la putere, împotriva culturii româneşti; de ce i-ar scandaliza acţiunea legionarilor împotriva culturii pretins evreieşti? Djuvara a fost legionar. Terenul, gustul pentru totalitarism se pregăteau încă de atunci. Rotman e dezamăgit că publicul l-a preferat pe Ţuţea lui Lovinescu. Aşa sunt românii. Printre ruşii de azi, probabil că Stalin e mai popular decât Soljeniţîn sau Florenski. Dar aceste lucruri nu pot fi corectate silnic printr-o lege absurdă inspirată de cel care a încercat să-l dezvinovăţească pe propagandistul R. Florian; iar dacă acesta din urmă nici nu era de teapa politrucilor de rând, atunci nici Vulcănescu nu era de teapa legionarilor de rând. Unii legionari s-au ascuns în munţi; dar alţii s-au adaptat, şi încă foarte bine. Nu a existat un interes românesc pentru analiza acestor lucruri, şi nu există nici azi, românii nu se simt nesolidari lăuntric cu istoria lor de până în ’89, ei nu răspund vigilenţei cu vigilenţă, propagandei cu propagandă, ci vor să impună altora aceeaşi inactivitate şi nepăsare, aceeaşi neglijenţă şi torpoare, românismul e ultragiat nu de către evrei şi ‘Wiesel’, ci de propria delăsare şi nepăsare, de propria obişnuinţă a minciunii şi a trăirii într-o lume nereală, adăpostită de critică, respectul public pentru democraţii interbelici e nul, aici Rotman are dreptate întru totul, alegerea nu e între Wiesel şi Ogoranu, ci între Anania şi Coposu, dar românii au naţionalismul păgubos al complexaţilor, al frustraţilor, sunt înveninaţi de conştienţa nedesluşită a propriei ticăloşii, românii au uşurinţa escamotării neconvenabilului, pe care le-au încurajat-o toţi proponenţii alternativelor false, trâmbiţele minciunii, pentru atâţia parlamentarismul păruse depăşit, dar răspunderea ispitirii cu o scorneală le revine, iar această retorică nemăsurată nu era singura alternativă la politicianismul prevalent, remediul, cu spectaculosul său deplorabil, era mai rău decât ceea ce pretinsese să vindece; pe români îi indignează vigilenţa evreilor, nu delăsarea proprie (‘să nu se facă atâtea filme despre Holocaust, în loc să se facă filme multe şi izbutite despre comunism, etc.’).
De ce au avut succes autorii naţionalişti, după ’89? Fiindcă fusereră epuraţi înainte; fiindcă erau mai în măsură să placă publicului, decât cineva ca Pippidi. Şi deoarece terenul fusese pregătit de două decenii de comunism naţionalist. Nu a existat o intoxicare a pieţii cu scrieri legionare, ci a funcţionat legea cererii. Mitul ‘epocii interbelice’ a funcţionat şi el, prin reprezentări confuze, lăutăreşti, unilaterale, în care ‘elita interbelică’ era echivalată cu autorii de dreapta, cu militanţii extremişti, cu toate că aceştia lucraseră ca adversari ai ‘lumii interbelice’, ale cărei întocmiri şi rânduieli le-au subminat în numele câtorva idealuri politice opuse (antiparlamentarism, autohtonism, etc.). Epoca interbelică a fost reprezentată, pentru publicul consumator de literatură naţionalistă, de către adversari ai direcţiei ei. A survenit o altă epurare, o nouă formă de reducţionism, în care reperele principale ale vremii interbelice au fost ignorate, cu aducerea în planul întâi a subversivilor, a celor care făcuseră carieră din negarea temeiurilor lumii interbelice. Imaginea existenţei burgheze bucureştene interbelice idilice a fost girată de adversarii temeiurilor acestei existenţe (distructivitatea paradoxală a intelectualilor interbelici, care s-au întors împotriva condiţiilor politice care le făcuseră posibilă ivirea ca generaţie, a fost observată). Substratul social a fost incultura postrevoluţionară rampantă, ignorarea istoriei (oferită ca explicaţie şi de Liviu Rotman), rezultând în reprezentări confuze, lăutăreşti, absurde, incoerente. Simplismele propagandei legionare nu au putut fi decât tentante, şi la îndemână. Clerul rus şi-a oferit serviciile fanatismului reacţionar antebelic, de la începutul sc. XX; la fel cel sârb, grec, dar şi acelea francez, spaniol, italian, etc.. Ignoranţa, incultura, prejudecăţile, simplismul, incoerenţa fac vulnerabil faţă de propagandă. Naţionalismul a fost gustat, după ’89, din aceleaşi motive subconştiente pentru care militarismul, hitlerismul, agresivitatea, brutalitatea au fost şi ele gustate, mereu. Vehemenţa totalitarismului, real sau utopic, dorit, arată carenţele unei societăţi. Comunismul autohton a avut o formă dată de români; la fel cum acelea rus, bulgar, albanez au primit forme date de popoarele respective, sunt imagini ale ‘neamului’ respectiv, ale incoerenţei şi superficialităţii morale interne, toate aceste lumi au căzut din interior, s-au năruit ca urmare a propriilor disensiuni şi incoerenţe, a expeditivităţii şi amoralismului.
Cineva a observat că majoritatea deţinuţilor politici au fost ţărani care s-au împotrivit colectivizării.
Nivelul cultural al neevreilor invitaţi fiind derizoriu, nu s-a mers prea mult în această direcţie; din nou, n-a existat vreo urmă de simpatie pentru cei ca D. Botta, Stamatu, etc.. Vulcănescu apărea, din evocări, ca un ins complex: era distant, sever ca om al ministerului, dar definit, deopotrivă ca om şi ca intelectual, de afectivitate, de suflet, de largheţe, ceva din farmecul lui transpărea în puţinele mărturii (iar fiica lui a avut dreptate să protesteze împotriva acestei aduceri printre cei din studio); capodopera lui filozofică nici măcar nu a fost menţionată. Nimeni nu părea să conştientizeze că Vulcănescu a fost condamnat ca demnitar al guvernării Antonescu.
Un troglodit care îi tămâia pe ‘luptătorii anticomunişti’, ca şi pe Dobzeu, etc., refuza comunismului titlul de ‘bolşevism’, sub cuvânt că n-a fost nici pe departe aşa de hain, de oribil ca acela sovietic …. Adesea, simpatizanţii legionari joacă, pe urmele lui … Papanace, la ambele capete: lupta anticomunistă [1] şi deculpabilizarea naţional-comunismului (‘Ceauşescu, aşa cum era el …’). Pentru admiratorul lui Ogoranu, comunismul românesc nu merită, totuşi, ocara de … bolşevism.
Luptătorii anticomunişti, câţi or fi fost, se ascundeau, nu organizau răstrnarea statului comunist. Iar admiratorii lor de azi apreciază că nici statul acesta nu trebuie judecat prea sever.
Fenomenele istorice sunt susceptibile de interpretări plauzibile şi coerente, multiple şi divergente.
Ce-i drept, fiica lui Vulcănescu nu şi-a reprimat o scăpărare de ferocitate, despre execuţiile de la Jilava. De partea lui, Rotman părea să accepte o interpretare mai comprehensivă (tragismul istoriei, etc.). Cei care îl eroizează pe Ogoranu, exonerează comunismul românesc de … bolşevism (să nu fim aşa de severi cu comunismul naţional, e totuşi al nostru!). Neuman povestea, pe un ton povăţuitor, scorneli despre cât de sever se aplică legislaţia de acest tip în Apus.
Timişoreanul Neuman debita minciuni despre stricteţea vigilenţei din ţările apusene.
Bârlădeanu, Ornea au fost amintiţi; lipseau Tismăneanu, V. Roman, alţi satrapi.
Un gazetar crede că legionarismul ‘a avut la bază terorismul’. E o absurditate. La baza cui? Trebuie distins între doctrină, strategie, tactică.
Cum poate statul democrat să gestioneze campanile ideologice antidemocrate?
Sub comunism, românii n-au fost persecutaţi nici ca minoritate, nici ca şi clasă.
De ce nu au apărut, într-un sfert de secol, iniţiative juridice, pentru viitor şi trecut, referitoare la comunism? De ce nu a existat zelul vânătorii de comunişti, ‘zelul evreiesc’, vigilenţa retributivă? Din cauza nepăsării. De ce n-a fost ‘judecat’ comunismul? Fiindcă un asemenea lucru, judecarea dictaturii, nu reflectă înclinaţiile poporului; comunismul românesc are o situaţie asemănătoare fascismului. Dictaturile din anii ’40 (legionarii, Antonescu) au pregătit terenul comunismului. Cele trei dictaturi precomuniste (regală, legionară, militară) au şubrezit câtă democraţie exista. Gazetarul legionar Cioran îşi mărturisea veneraţia pentru liderul nazist şi cel bolşevic. Era dispus să accepte aceste regimuri.
Denunţarea bazei teroriste a legionarismului reflectă numai o gândire de ziarist; dar un partid a cărui imnografie exaltă ‘moartea pentru Căpitan’ nu are ca bază creştinismul (decât acela pe care îl putuse vehicula învăţatul xeonofob care, la bătrâneţe, scria că troienii fuseseră … traci, aşa că Roma a fost ctitorită de către un … trac). ‘Baza critică’ a junimismului (blamată de Cioran, Eliade, Noica, în numele unui activism teuton lipsit de orice correspondent autohton …) a fost continuată numai de Ibrăileanu, Lovinescu, Ralea şi câţiva critici literari interbelici. Scornelile autohtonismului nu sunt nocive deoarece sunt dizgraţioase, hâde, informe, ci pentru că sunt false, absurde.
Supratema tuturor acestor rătăciri e ‘şocul modernizării’, sunt riposte la şocul trecerii la modernitate.
În Europa, antisemitismul interbelic nu a apărut din senin; democraţiile vestice moderne au tolerat, au incubat germenii fanatismului, ai discriminării. Există un decalaj important între principiile teoretice ale Constituţiilor, şi substratul sentimentelor populare. Scagnio explica faptul că în Italia a existat puţin antisemitism, fiindcă nu erau mulţi evrei.
Există Sima şi Ogoranu; dar şi Pippidi şi Coposu.
De ce au primit legionarii azil în Apus? Ipocrizia e tocmai faptul de a pretinde că lucrurile sunt tranşabile, judecabile, univoce, la îndemână, neinterpretabile. Fiica lui Vulcănescu s-a referit tocmai la simplismul atitudinilor, la unilateralitate, la îndârjire.
O impresie neplăcută mi-au dat-o scornelile lui V. Neuman, timişoreanul. Acesta amintea stricteţea cu care legile de acest fel sunt aplicate în câteva state europene.
Are şi Florian dreptatea sa? Preda (ucenicul lui Ţuţea) apreciază că nu (din cauza unilateralităţii, a tendenţiozităţii, a inechităţii). Florian spune că o lege similară, împotriva comuniştilor, poate fi propusă. Dar e omul standardului dublu: cel care atribuie responsabilitatea morală (aşadar, cum arăta Scagnio, de competenţa societăţii civile, nu a tribunalelor) corifeilor naţionalismului interbelic şi antonescian, a întreprins o încercare de reabilitare a tatăului său, pe care nu-l consideră ‘coresponsabil moral’ de ticăloşiile dejismului, etc.. Nu îl cred; Preda are dreptate. Există rea credinţă în această lege. Dar răspunderea delăsării o are complicitatea postrevoluţionară a majorităţii româneşti cu totalitarismul naţional-comunist. Nu evreii au zădărnicit pedepsirea drastică a comuniştilor români. Această delăsare e interesată, culpabilă, are motivaţii. E vorba despre ‘români împotriva românilor’, conflictul nici măcar nu a fost unul ‘de clasă’, iar pedepsirea ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării/cooperativizării nu şi-a găsit ecoul public.

C. Barbu, filologul, epigon heideggerian în anii ’80, cel căruia Noica i-a făcut elogiul echivoc (de a fi un erudit şi un istoric literar, dar ştim ce gândea Noica despre acest tip de creaţie culturală …, din partea lui Noica nu e un compliment tocmai generos), are ipoteza că Vulcănescu a fost lăsat să moară, iar altruismul atribuit acestuia ar fi o legendă împăciuitoare.

Pe scurt, ‘procesul comunismului’, proscrierea sau epurarea comunismului ar incrimina prea mult din ceea ce sunt românii. Iar nostalgia lor e explicită, şi epidemică. De aceea, dezideratul ca românii să îi emuleze pe evrei ca severitate a vânării vinovaţilor e nerealist. Răul a fost prea cuprinzător (întocmai ca pentru italieni sau germani). Scagnio a afirmat că o inciminare prea severă a fascismului sub toate aspectele lui ar fi fost absurdă, imposibilă, câtă vreme susţinerea populară avusese anvergura ştiută. Comunismul românesc nu va putea fi decupat juridic, din aceleaşi motive. Totalitarismul a fost un fenomen autohton, nu o ‘ocupaţie’. Cazul nu e analog cu al ‘colaboraţioniştilor francezi’ (de care un popor întreg s-a dezis cu atâta rapiditate şi nepăsare sfruntată …). Dejismul nu a fost un regim de ocupaţie. Românii nu au fost ‘colaboraţionişti’, ci agenţi decizionali şi efectori (Dej avea simpatia lui Papanace, prompt în a-şi recunoaşte stirpea morală). ‘Garda merge înainte …’.
Elementele etnopsihologice definite odinioară (maleabilitatea, acomodarea, adaptabilitatea, dar şi violenţa) particularizează, dar şi explică de ce trăsăturile colectivismului românesc nu trebuie să surprindă, pentru că nu contravin celor cunoscute.
Operele lui Sima au fost publicate în franceză; de ce au fost teroriştii oploşiţi şi curtaţi de democraţiile apusene postbelice (a căror subminare o intenţionau, cu nesimţirea caracteristică)?
După război, Sima publica în Franţa (e drept că ulterior s-a oploşit la spanioli). Djuvara, fost legionar, a rămas la iubirea intensă pentru Căpitan (ştiută de la Eliade, Cioran, din imnografie, simpatia estropiaţilor pentru aventurieri), blamându-l pentru declinul pretins pe succesorul acestuia; dar fiica lui Vulcănescu are justificări pentru execuţiile milostive de la Jilava. Ucigaşul Codreanu găsise un teren propice (achitarea lui, în anii ’20); dar autorităţile democratice din anii ’30 s-au prins într-o horă a terorismului, a represaliilor discreţionare.
Poporul român e definit ca maleabil (v. Pleşu, etc.) şi violent, crunt, aşadar de o moralitate aproximativă, schiţată, exterioară. În tableta publicată, Pleşu invocă numai primul atribut; dar există, observată de etnopsihologi, şi violenţa, prezentă mereu în viaţa politică şi publică. În literatură, ea e reprezentată într-o povestire celebră a Păr. Galaction; dar şi la Sadoveanu, şi în întreaga amoralitate sămănătoristă. Substratul naţional caragialesc, substratul de lichelism, i-a supărat pe liberalii ca Lovinescu, pe democraţi (plăcându-le, aparent paradoxal, unor autohtonişti ca Iorga sau Ibrăileanu); dar el evidenţiază artificialitatea demagogiei naţionaliste, a retoricii (şi e relevantă antipatia legionarilor pentru … conservatorul Maiorescu, pentru conservatorismul junimist …). O analiză a antisemitismului românesc ar trebui să meargă de la Alecsandri la A. C. Cuza, Goga, I. Teodoreanu, cuprinzând politică şi cultură, societate şi literatură, ţinând cont de fenomene similare europene şi mondiale, de măsurile antievreieşti din alte state europene, ghettoizările salutate de Iorga, de pogromuri străvechi, de imunda propagandă preoţească, etc.. Predania creştină a făcut din evreu, duşmanul. Nu filioquismul, pentru că antisemitismul nu e mai puţin frecvent la popoarele ortodoxe …. Pe ruşi, nu filioquismul i-a făcut antisemiţi. Poate că a fost firesc, natural ca antisemitismul să îi înrăiască pe unii evrei? Papu atribuia abuzurile din temniţe, ceangăilor şi ţiganilor (nu românilor). Antisemitismul apusean şi răsăritean e un rezultat al transformării timpurii a creştinismului într-o religie.
Antisemitismul e o tară europeană (ba chiar occidentală, ba chiar general-creştină) străveche. Dacă imbecilitatea românească a ultimului sfert de veac e explicabilă prin represiunea comunistă, poate că şi evreii ca A. Florian au nişte circumstanţe istorice pentru purtarea lor. Poate că sute de ani de pogromuri (ca acelea amintite, pentru Anglia, de cineva ca Lamb, despre care de Quincey scria că avea reputaţia unui … antisemit) au lucrat o abrutizare, o înrăire, o întărâtare. Pe români, represiunea nu i-a făcut mai buni …; de ce pe evrei i-ar fi făcut?
În sc. XXI, înfiinţarea Teatrului Baraş e atribuită … generozităţii lui Gyr; dar vremea lui Elvin, Mirodan, Baranga apare, în acest mod, mai puţin absurdă.

NOTE:

[1] Legionarii care s-au ascuns în munţi fugeau de poterele comuniste, nu pregăteau căderea regimului. Erau commando-uri de tip ‘Rambo’, sau cete haiduceşti. Scopul lor nu era ‘eliberarea ţării’, dar supravieţuirea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu