duminică, 16 august 2015

Ş. Cioculescu, Manolescu, Georgescu ...





F. Băileşteanu a antologat cele mai izbutite pagini despre Sadoveanu, scrise de criticii români, de la Iorga la Ungheanu, adică din 70 de ani, cu trecerea cuvenită de la volume recenzate, la operă în ansamblu, şi la autor; a doua ediţie a antologiei a apărut în ’77. Scrierile antologate sunt precedate de introduceri, vioi scrise, neconvenţionale, cu observaţii critice (de ex., despre Iorga, cosmopolitismul iniţial al lui Papu, pretenţiile lui Georgescu, Ungheanu), delimitări şi perspectivă axiologică, diagrame ale unor cariere, din perspectiva contribuţiei la înţelegerea operei lui Sadoveanu, la o dată când monografii importante (Paleologu, Marcea) abia urmau să apară, sau erau (prea) recente.
Pentru mine, a fost important să văd în această antologie cum sunt citite, resimţite, receptate opere ale lui Sadoveanu.

Cele două recenzii antologate ale lui Ş. Cioculescu rămân, din fericire, la experienţa estetică a operei. Ş. Cioculescu a avut întotdeauna observaţii remarcabile despre operele lui Sadoveanu (‘Venea o moară …’, ca ‘un nou «Ciocoii vechi şi noi» al generaţiei sale’, în articolul despre romanul românesc la 1933). Băileşteanu schiţează diagrama prezenţei lui Sadoveanu în scrisul lui Ş. Cioculescu, de la articolul despre romanele unui an, la cele cinci recenzii interbelice (’36, ’37, ’39, ’40), şi la prozele postbelice, din ’57, ’58, ’66, etc. (prietenia cu Beldiceanu, memorialistica, etc.).
Regăsim la Ş. Cioculescu tradiţionalismul ştiut al criticii româneşti (‘caracterul nuvelistic’ al ‘micilor romane’; acelaşi lucru despre ‘Paştile blajinilor’: ‘ţine de nuvelă, şi nicidecum de roman’).
Recenzia din ’36, la “Paştile blajinilor’, e un pamflet foarte necruţător, deservit de năravul criticilor de a îi reproşa autorului că nu a scris acea operă pe care poate că ar fi scris-o ei (aici, o ‘comedioară politică’ în locul ‘rapsodiei sămănătoriste’). Ideea epuizării resurselor lui Sadoveanu, existentă la Ş. Cioculescu în ’36, apare şi la O. Papadima.
Aşadar, Ş. Cioculescu simţea că Sadoveanu trebuia să fi scris ‘o delectabilă comedie politică’, fără haiduci, fără ‘regizura romantică’.
Dar recenzia ‘Cazului …’ e mult mai pozitivă: ‘intervenţia povestitorului’, valenţele tragice, impasibilitatea. Aici, Ş. Cioculescu propune tocmai elasticitate în întrebuinţarea ‘normelor romanului’: povestirea sinuoasă şi relaxată aduce ‘naturaleţă şi farmec’.
Ceea ce propune criticul e tot o formă de literatură, care unora le va plăcea mai mult, iar altora mai puţin.

Manolescu şi-a început exegeza în ’70, la 31 de ani, cu lucruri promiţătoare: alternarea ritmului istoriei ‘cu un alt ritm, al eternităţii’, ‘inefabilul lirism’ (al ‘Locului …’) şi simpatia romancierului pentru Lai, în pagini care amintesc mai degrabă de Lovinescu (decât de Călinescu). Al doilea articol, la centenar, e deja foarte tăios: ‘opera lui Sadoveanu e de o mare inegalitate’, şi aduce prejudecata provenită din mimetism şi ambiţie: ‘modernitatea’ (care trebuie găsită; sau, dacă nu, inventată …), testul modernităţii, o mantră.
Ca atare, încă a doua contribuţie, tot din ’70, propune această mantră: ‘modernitatea’.
Au urmat ‘Imaginarul …’ (titlu atât al unui articol din ’70, cât şi al unuia din volumul din ’71), apoi comentariul la două scene din ‘Locul …’, şi eseurile din ’75 şi ’76.
Teoria literalităţii depinde de o dihotomie, a literalului şi literarului, când coexistenţa celor două e mult mai probabilă. Literalul, care nu e o esenţă imuabilă, anistorică, e o adâncire a literarului, fără a-l nega, literalul ca treaptă a literarului, şi ca stilizare (dar Manolescu subînţelege ‘abstracţionism’, pe când poate să existe stilizare care continuă să reprezinte, stilizarea şi reprezentarea nu sunt opuse). Dar termenii cu care operează Manolescu sunt atât de generici, încât prin ei se poate afirma orice. Literalul e găselniţa ‘modernă’ care îi trebuise criticului.
‘Realismul imaginarului’ le poate fi atribuit multor realişti clasici (ca şi multor fantezişti!). Poate să însemne că ‘lucrurile sunt atât de bine şi de convingător imaginate, încât par reale, mimetice’. Dar demonstraţia lui Manolescu depinde tocmai de echivocul acestui jargon, de polisemia lui. Urmând chiar argumentaţia lui Manolescu: e ‘Hanu …’ un model de operă cu o lume inegalabil de bine inventată? E o lucrare naivă, afirmă Manolescu, sumară şi populară. Unde e ‘capacitatea inegalabilă’ de a ‘inventa lumea’ operei?
Fapt e că Manolescu dă ‘imaginaţiei’ un sens implicit, fluctuant, niciodată precizat, echivoc. Îi trebuie sugestia cuvântului.
Atributele distinctive găsite de Manolescu nu par deloc aşa: despre foarte mulţi alţi autori, despre toate operele izbutite, se poate scrie cu aceeaşi îndreptăţire că sunt lumi create. Ceea ce se simte aici e că operele lui Sadoveanu sunt mai mult pretextul unei peroraţii formaliste, cu enunţuri fanteziste, date ca indiscutabile, ca certitudini. Lucrarea despre utopie e o încercare retorică.
‘Rescrierea esenţială’ nu poate, totuşi, primi o însemnătate mai mare decât o are. Rescrierea respectivă chiar e esenţială pentru cele trei opere, dar e discutabil că ar fi tot aşa şi pentru ansamblu. ‘Repetarea în variantă a temelor’ e iarăşi un fenomen artistic foarte frecvent; iar pentru a o remarca, nu era nevoie de stăruinţa asupra faptului că trei opere de maturitate sunt prefigurate de trei opere de tinereţe. Mustrându-şi înaintaşii, Manolescu îşi edifică propria reputaţie.
Manolescu nu a găsit mai multe de trei opere rescrise, de fapt reluate de Sadoveanu; diacronic, nici nu sunt rescrieri, ci operele timpurii apar ca prefigurări. Nu rezultă în niciun mod că ideile literare ale câte unei opere ar fi caracteristice întregii creaţii. Unele descoperiri ale lui Manolescu sunt truisme: ele ţin de natura generală a basmului, natura ‘răsăriteană’ a povestirilor lui Sadoveanu a fost observată adesea de critici, de efectele şi scopul povestirii populare, lucruri ştiute, cunoscute şi enunţate; însă ideea că sugestia sadoveniană ar fi una de atemporalitate e arbitrară, absolut subiectivă (Papu decela contrariul, temporalitatea, fără a arăta dacă e una devoratoare sau de alt tip; însă ideea cea mai rezonabilă e aceea că preocuparea lui Sadoveanu e pentru vechime, pentru arhaic, şi pentru vigoarea acestui substrat, pemntru lucrarea arhaicului, pentru forţa datelor naturale fundamentale). Artificialitatea încercării lui Manolescu de a fi original e exhibată chiar din alegerea ‘Hanului …’, care îi pare o operă … naivă. Manolescu e neconvins de ‘Hanul …’. Criticul are mereu aerul că rectifică sau corectează erorile altor critici; dar îndreptările propuse sunt fie pur verbale, fie de ordinul banalităţilor. Convenţia hanului e motivată de întrunirea povestitorilor, de varietatea reunită, nu de clauzură; Manolescu face caz de imaginea hanului, ca loc deschis sau închis, dar relevanţa observaţiei e nulă, axându-se pe ipoteza ‘trecerii’, a unei comunicări între lumi, a medierii, a ‘balamalei lumilor’, or această ‘dublare a universurilor’, dubletul acesta, trecerea, pasajul nu există la Sadoveanu, sunt numai postulate de Manolescu, cu un gust îndoielnic, şi ar ţine de un registru al fantasticului, ca în ‘La ţigănci’, străin ‘Hanului …’). Hieratismul limbajului ţine de afectare, gust, idealul estetic al autorului; Manolescu recurge la nişte problematizări pedante, cu aerul că nu se lasă înşelat de aparenţe. Dar e ignorată esenţa situaţiei literaturii lui Sadoveanu, care, fiind subtilă, e şi populară, ceea ce contravine naturii criticii româneşti (care e atât tradiţionalistă, apelând la ‘normele romanului’, cât şi inspirată de aceea franceză, aşadar austeră, indiferentă faţă de literatura populară, o critică burghez-elitistă, astringentă). Manolescu bagatelizează operele de până către sfârşitul anilor ’20; dar sunt tocmai acelea care l-au impus (nu doar lansat) pe Sadoveanu, iar dacă, pentru Băileşteanu, întâmpinarea lui Iorga nu e foarte relevantă, rămân, pentru aceleaşi prime două decenii, criticile lui Ibrăileanu, Maiorescu, Lovinescu, ba şi acelea, ocazionate de reeditare, ale lui Ş. Cioculescu. Manolescu atribuie consensului, ‘firii umane’, propria receptivitate. Ideile exprimate anterior de alţi critici nu-l descumpănesc, dar pe ale sale le prezintă ca normative, exprimând consensul, percepţia corectă.
Scriind despre ‘Hanul …’, Manolescu face critică fenomenologică (despre o operă … naivă), artificială (generalizările şi speculaţiile sunt forţate, nu conving, se simte ambiţia de a epata) şi arbitrară. Băileşteanu surprinde acest lucru, scriind că exegezele lui Manolescu sunt mai degrabă despre nişte idei proprii, decât despre operă. E tipul de ingeniozitate sceptică la modă în anii ’70 (în afirmare în anii ’60, inaugurată în anii ’50, şi continuată în anii ’80 şi următorii …). E ‘inventarea operei’, scornirea ei, din dezabuzare şi scepticism. Dar mobilul nu e impresionismul, substituirea unei reverii a operei, ci ambiţia, necesitatea de a născoci ceea ce nu merită sau nu poate fi cunoscut. (Această critică nu crede în realitatea relaţională a operei, în care impresionismul crezuse. Nu crede nici în efortul de obiectivare, ci în asamblarea unor observaţii ingenioase. Aşa avem puhoiul de opere critice care ‘descoperă’ ipoteze apriorice, sau arbitrare, sau insuficient adâncite, o critică oţioasă şi discreţionară.) Literatura altora e pentru Manolescu pretextul sau substratul gestionării propriului succes, şi al scrierii propriei opere, profund indiferente faţă de alte universuri morale. Principiul e decuparea din întreg a câtorva elemente utile, utilizabile, susceptibile de o întrebuinţare ingenioasă şi sofistică. O operă nu merită cunoscută, dar poate fi inventată, regizată conştient. Critica aceasta provine din dezabuzare. Totul e prestidigitaţia, iluzionismul, dibăcia, epatarea.
Studiul lui Manolescu abundă în asemenea generalizări grăbite, expeditive, şubrede. Multe afirmaţii au semitonul artificialităţii, al neconvingătorului, al arbitrarului,
Nu cred că operele lui Sadoveanu pot fi reduse la un set de câteva ideii; gestul ar fi contrar celor pe care le aştept de la critică.
Manolescu a fost de la început un autor de critică epatantă. Judecăţile lui revizioniste sunt colţuroase, tranşante (Rebreanu, Sadoveanu, Odobescu, realismul social postbelic); ca atare, are un autoritarism al gustului, o aroganţă neascunsă, tupeul ambiţiosului.
Papu, Ş. Cioculescu, chiar Ungheanu au observaţii mai bune despre arta lui Sadoveanu, şi care pornesc de la o experienţă afectivă autentică.
Ceea ce scrie Manolescu despre imaginaţie (ca facultate) corespunde imaginarului (ca dimensiune). Criticul nici nu demonstrează că Sadoveanu ar edifica, în ‘Hanul …’, o lume imaginară, sau a imaginatului, dar că există această tendinţă către reprezentarea stilizată. Imaginarul e prin definiţie apanajul criticii fenomenologice, interesată nu atât de opere, cât de fantasma psihismului ideal al creatorului, de ‘eul literar’.
Manolescu descoperă că la hanuri se povesteşte, că Sadoveanu e un povestitor, şi că una din funcţiile povestirii e o senzaţie aparte a timpului, că efectele povestirii nu se reduce la conotaţiile pe care le are de obicei divertismentul, că se intră într-o altă ordine morală; ideea lui Manolescu e că Sadoveanu substituie realului, imaginarul, ‘închiderea’ (hanul), că rezultatul stilizării încetează să mai trimită către o realitate, că nu mai evocă, dar funcţionează autonom, teze ale criticii franceze din vremea respectivă, care falsifică însăşi impresia literaturii sadoveniene. Vechimea, subzistenţa arhaicului în anumite spaţii sunt date ca inaugurare a … atemporalităţii. Dar Sadoveanu se preocupa atât de istorie, cât şi de arhaic, cât şi de interrelaţia insului contemporan cu trecutul (paseismul remarcat de Iorga încă de la debutul scriitorului). Acestea nu pot fi toate reduse la o unică dimensiune, sau axă, ori subsumate unei noţiuni. Există comuniunea cu trecutul, şi (ca atare) despovărarea, imponderabilitatea aduse de comuniunea aceasta, prin mijlocirea povestirii. Sadoveanu se preocupa de ceea ce e arhaic, nu de ce e atemporal. Dimensiunea istorică e aceea înfăţişată şi, uneori, mai ales la început, şi relaţionarea prezentă cu vechimea, ‘aspectul trăit’ al cunoaşterii trecutului, paseismul, cunoaşterea vechiului ca experienţă.
Dar Sadoveanu nu lucrează în nişte coordonate noţionale preexistente consensuale, curente; mai simplu ar fi să arătăm că avea o trăire foarte aparte a relaţiei dintre realitate, imaginaţie şi expresie, o înţelegere desemnată simplist ca neeuropeană. Dar nerealismul artei asiatice nu presupune vreo frondă faţă de realism, un iconoclasm, negarea principiilor artei (nu doar reprezentării) realiste. Sadoveanu credea, probabil, în ‘prerogativele imaginaţiei’, în ‘libertatea autorului’, ca şi înaintaşii lui romantici, dar, la fel ca ei, o făcea mai degrabă într-o nepăsare faţă de exigenţele criticii de catedră, într-o nonşalanţă proprie artistului. Manolescu nu urmează mişcarea reală, dinamica spiritului sadoveanian, cu ceea ce îi putuse fi propriu. Porneşte de la ideile Tel Quel, nu de la romantismul popular şi intuitiv, nonşalant, ce a fost al lui Sadoveanu, care avea ideile lui. Extravaganţa critică e tentantă, dar nu şi necesară, sau obligatorie.
Prin firea sa, Manolescu e un judecător, un expert, de unde intelectualismul forţat, supralicitat, artificial al criticii lui, care e o formă de expertiză intelectuală, nu de altruism.
Manolescu nu convinge de valoarea estetică a literalului. Faptul aminteşte din nou de analizele astringente, bombastice, pedante, afectate ale literaturii avangardiste. Semnificaţia noului semnalat rămâne teoretică, şi ca ocazie a unor glose ingenioase, dar despre eficienţa estetică, despre emoţie nu e nimic de afirmat. Admiraţia lui Manolescu pentru ‘literal’ rămâne verbală, declarativă, nu îi inspiră nicio analiză. Manolescu născoceşte un Sadoveanu care îi seamănă lui Robbe-Grillet; însă bucuria literară e escamotată, sau eludată. Astringenţa şi pedanteria sunt mărcile acestui tip de critică bombastică şi neumană, intelectualistă.
Manolescu postulează un Sadoveanu al ‘discontinuităţii ontologice’, al denivelării, ca Eliade; însă unitatea lumii pare să îi fi fost mai prezentă romancierului (chiar dat fiind că această unitate e gradată).

Trierea valorică a exegezei sadoveniene se face rapid, chiar după limbajul criticilor; interesul lor pentru arta literară lipseşte adesea, pentru acele beneficii ale criticii care îşi cunoaşte posibilităţile, iar banalitatea crasă, convenţionalitatea cea mai anostă, mediocritatea alcătuiesc capitalul exegetic al lui Georgescu, rămas la epitete şcolăreşti şi comparaţii absurde, arbitrare. Georgescu, mediocru şi banal în gândire şi simţire, dar bombastic în limbaj, . Unele remarci arată o lipsă de intuiţie descurajantă. Comparaţiile lui Georgescu, jubilatorii şi călinesciene în intenţie, sunt absurde, gratuite şi neconvingătoare în fapt. Georgescu analizează ca Trăsnea. Simplismul şi artificialitatea sunt stridente. Eseul lui Georgescu e de un proletcultism mohorât, accentuând prezenţa antagonismului claselor în Bizanţ, justificând sau scuzând astfel alegerea lui Sadoveanu de a scrie o operă despre Bizanţul de la 787; rezultă o analiză politizată, meschină, militantă şi tezistă.
Băileşteanu penalizează ironic pretenţiile lui Georgescu, orgoliul unicităţii, ca şi ambiţiile călinesciene, precizând că ‘Georgescu a fost (…) un necesar Ibrăileanu al anilor ’55-‘70’.
Georgescu amintea despre maşinaţiile Sinoadelor bisericeşti; cele ale congreselor Partidului rămân nestigmatizate. Articolul lui Georgescu se referă la antagonismul de clasă în ‘Creanga …’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu