duminică, 9 august 2015

Desolemnizare şi umor în ‘Apa care usucă’





Umorul e trăsătura cea mai convingătoare a nuvelei publicate de Cecilia Dodu şi D. Todericiu. Desolemnizarea e drastică. Tudor Vâlsan e înfăţişat ca un antierou: indecizia, ezitarea lui primează în toate momentele hotărâtoare. Nehotărându-se ce să facă, chimistul nu face nimic, şi e călăuzit cu condescendenţă de portarul năsăudean.
O trăsătură ironică există şi în elogiul ‘prudenţei ştiinţifice a profesorului Baltag’, ca şi cum ‘limita de presiune’ fusese prevăzută ori decisă de acesta (în aer liber, reacţia se opreşte din cauza variaţiilor presiunii atmosferice). De fapt, o armă ultradistructivă fusese lăsată la cheremul motanilor, al grădinarilor, etc.. Nuvela satirizează vraiştea din cercetare, neglijenţa şi indecizia, în opoziţie cu simţul practic al servitorilor iscusiţi. Mostrele geologice alunecaseră în fântână dintr-o neglijenţă similară.
Deznodământul e unul buf: isprava chimiştilor, binele pe care l-au făcut deocamdată omenirii, e sleirea fântânii unei bătrâne năsăudene.
Nuvela pare să fi fost scrisă în etape, la răstimpuri, şi nerevăzută; mă gândesc la precizările irelevante. Năvala tătarilor de la 1240 e unul din elementele menţionate arbitrar, ca şi orele înregistrate cu precizie în primele capitole (atât precizia aceasta, cât şi setul de numai nouă personaje par să indice că începutul nuvelei a fost scris cu o altă idee a intrigii; dar se poate ca explicaţia să fie şi natura parodică a povestirii, iar intriga e una hibridă, poliţistă şi de anticipaţie).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu