duminică, 9 august 2015

Sadoveanu şi criticii





La antipodul iluziei consensualităţii şi unisonului, Băileşteanu accentuează divergenţele criticii; unele rămân de relevat (direcţia lui Vianu, contrazisă de aceea a lui Papu şi Ungheanu). Dar Băileşteanu era înclinat (şi îndreptăţit) să releve divergenţele, disensiunile criticii, acolo unde consensul e foarte generic (şi anume, interesul viu suscitat de operă); pentru că nu rezultatele criticii pot să fie consensuale, ci numai faptul elementar al interesului suscitat, al viabilităţii. General e doar faptul că o operă interesează.
Sugestia e că, odată cu Georgescu, Papu, Ungheanu începe noua înţelegere, sau mănunchiul de exegeze revizioniste.
E Sadoveanu un peisagist, sau un impresionist? E un antropomorfizant, sau un cosmomorfizant, cineva care reprezintă omul prin natură, prin preuman? E un umanist, sau un amoralist? Aceste câteva dileme ale criticii au ocazionat pagini remarcabile. Când se analizează atitudinea faţă de natură, trebuie distins între reprezentare directă, şi înregistrarea impresiilor, a versantului uman (ceea ce s-a numit impresionismul lui Sadoveanu); şi trebuie distins între antropomorfizarea naturii neumane (pe care lui Vianu i se părea că o găseşte), şi cosmomorfism (Papu, Ungheanu), idee prin care criticii au regăsit amoralismul sadovenian aşa de controversat cândva. Umanul cosmomorfic, repetând natura, nu natura antropomorfizată, ‘animată de sentimente umane’, de proiecţii teleologice.
Papu îl contrazice pe Vianu.
Băileşteanu observă divergenţele criticilor în aprecierea unei opere; dar există şi acelea esenţiale, referitoare la semnificaţia universului. Băileşteanu greşeşte, crezând că Papu relevă, în Sadoveanu, un goethean; dimpotrivă, cosmomorfismul se află la antipodul umanismului.
Nu natura e umanizată, ci omul e adus la nivelul naturii preumane.
Predilecţia lui Sadoveanu pentru France există, e certă, chiar dacă înrudirea e discutabilă. E şi o chestiune de generaţie, de vreme, admiraţia lui fiind comună cu ale lui Ibrăileanu, Zarifopol, Lovinescu, Ralea, I. Gherea.
Dat fiind echivocul termenilor, estetica lui Sadoveanu poate fi numită oricum, clasică sau altminteri, fără a afla sau a afirma în acest mod mare lucru. Dar clasicismul acesta, dacă e acceptat ca termen, nu e numai nefrancez şi nemeridional (iar Sadoveanu dezaproba revendicările de latinitate, de romanitate), ci neeuropean. La Sadoveanu, omul e asimilat naturii, în sensul că natura e regăsită în om. Suntem la antipodul umanismului. Acestea sunt ideile estetice care îl putuseră convinge pe Sadoveanu la sămănătorişti: ‘brutalitatea’, ‘amoralitatea’, insul autentic e feroce, însă înafara moralei.

Ion Dodu Bălan e antologat cu un studiu despre ‘Baltagul’, modest ca percepţie şi sensibilitate; comparaţiile cu ‘Dolca’ şi ‘Şalga’ sunt puţin relevante, şi se obţine un efect hazliu elementar când criticul apreciază că răzbunarea e un ‘principiu etic fundamental pentru poporul român’. Protagonista e integrată într-o galerie a personajelor feminine aprige: mama lui Corbea, Chiajna, Vidra, Clara, Anca, Ana Neculai (‘a lui R. Luca).

Studiul lui Papu despre ‘Fraţii Jderi’ are observaţii bune despre arta lui Sadoveanu; umorul e o însuşire a lui Sadoveanu redescoperită, din când în când, de critici, iar Papu relevă, la rându-i, ‘tonul umoristic şi caricatural’. Sunt sesizate mai multe lucruri: diversitatea de registre estetice ale romanului (‘frumosul, gingaşul, …’), ‘ritmul sincronic al mulţimilor’, diferenţierea (‘sugestie de infinitate – în formele cele mai nebănuite – a relaţiilor şi destinelor umane …’), umorul, precizia (‘în ascuţişul unui singur cuvânt …’), arta reprezentării indirecte, ‘doar din simple răsfrângeri, din antecedente, din semnificaţii mute …’, a voievodului. Perspectiva lui Sadoveanu e definită drept ‘cosmomorfism al omului’: omul seamănă cu natura, e definit prin natură. Împlinirea destinului, realizarea e ‘iniţierea în tainele naturale’. ‘Fraţii Jderi’ ‘cuprinde (…) întreaga scară a cosmomorfismului sadovenesc’.
Mai departe, Papu încearcă, mai puţin convingător, destul de arbitrar, să demonstreze esenţa neromantică a ‘Fraţilor Jderi’ (ca formă a rivalităţii erotice, etc.). Papu afirmă că romanul istoric e un gen romantic, iar romantismul presupune: individualitate (dar există atâtea romane istorice, inclusiv romantice, care nu sugerează nici prin titlu opţiunea pentru protagonistul unic), individualism (ceea ce iarăşi nu e o însuşire necesară), aventură. ‘«Fraţii Jderi» îşi însuşeşte cadenţa lentă a vechilor epopei’.
Această încercare taxonomică e destul de neconvingătoare, şi întemeiată pe prestidigitaţie.
Neconvingătoare e şi teza lui Papu despre prezenţa timpului: Sadoveanu se interesa de vechime, nu de temporalitate. Ocazional, există tema bătrâneţii; dar tema operei e vechimea, nu temporalitatea.

Ungheanu analizează stihialul lui Sadoveanu, reluând, în fond, esenţial, ideea ‘amoralităţii’, sugerată şi de cosmomorfismul observat de Papu. Ungheanu arată că pădurea sadoveniană e nereală, neromânească, imaginară, tropicală sau septentrională, arată nerealismul reprezentării. Aici e marea diferenţă faţă de Kipling, care era inspirat direct de jungla asiatică, numită ca atare, şi pe care chiar o cunoscuse, avea experienţa ei directă, pe când Sadoveanu scrie despre codrul românesc, ca şi cum ar fi o pădure tropicală sau septentrională, aşadar e o pădure imaginară, fantastică, neverosimilă (deasemeni, neidilică, neidealizată, sediu al coexistenţei vieţii şi violenţei). Ca atare, lectura lui Ungheanu e neaşteptat de modernă, însă şi de revizionistă.
Abia Papu şi Ungheanu ajung să apeleze la critica fenomenologică.
Codrul lui Sadoveanu, afirmă Ungheanu, e neverosimil ca pădure românească, e neromânesc, luxuriant. În liniile reprezentării ei, această pădure evocată e o proiecţie. E, deasemeni, un ideal şi un deziderat.
Ungheanu a început să publice despre Sadoveanu la 30 de ani, în ’69; ‘Pădurea de simboluri’, volumul din ’73, cuprinde patru eseuri despre Sadoveanu. Ungheanu scria critică fenomenologică, şi a propus câteva ipoteze: tiparele operei, fazele şi anotimpurile ei. Eseul antologat e despre ‘Nopţile de Sânziene’, şi relevă ‘dimensiunea obscură, inexplicabilă’ a oamenilor: Lupu Mavrocosti, domniţa Kivi, Peceneaga, Sofronie Leca, lingurarii ….
Ungheanu reia idei mai vechi despre structura romanului, despre poetica romanului, exhibând cunoscutul tradiţionalism al criticii româneşti.

Perpessicius a dat o recenzie foarte rezonabilă a ‘Divanului persian’, deplin conştientă de posibilităţile unei recenzii, aşadar limitându-se la ceea ce e plauzibil să poată ‘descoperi’ una. E o altă ocazie, pentru un critic, de a releva umorul lui Sadoveanu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu