Iubirea şi creştinismul

Iubirea şi creştinismul



Creştinismul nu e ‘religia iubirii’ în sensul de a fi religia sentimentelor arzãtoare şi exaltate; ‘iubirea creştinã’ nu e profunzimea afectivã a unui sentiment. Social, creştinismul comportã o eticã, o doctrinã a raporturilor umane cuviincioase şi inteligent coordonate, într—un spirit de deschidere şi de simpatie. E mai degrabã religia generozitãţii inteligente, a simpatiei critice, a deschiderii, a bunãcuviinţei şi urbanitãţii—sentimente moderate şi controlate de inteligenţã. Chiar în privinţa Lui Iisus, religia recomandã mai degrabã imitarea, decât pedalarea pe afectivitate; de aceea, Iisus e desemnat metafizic, e o efigie metafizicã, emitentul unor valori a cãror împlinire are un sens personal.
Coleridge, un important gânditor creştin, vedea în Sf. Pavel un gentleman; iar ‘iubirea’ pe care o întâlnim în NT e simpatie criticã şi agerã, nu sentimentalitate. Creştinismul nu e un utopism sentimental. Evagrie spune cã a iubi înseamnã sã fii blând. Debarasarea de conotaţii sentimentale e importantã. Evagrie vorbeşte despre blândeţe, iar ‘2 Petru’, despre simpatie şi deschidere. Nu e vorba despre ‘sentiment’, avertiza Sf. Ioan, ci despre fapte, lucrarea virtuţilor; o atitudine inteligentã şi deschisã transpare în fapte. Credinţa, darurile Sf. Spirit sunt primite în inimã—însã într—o inimã limpezitã de cãtre inteligenţã, purificatã de cãtre exercitarea inteligenţei. Simpatia, deschiderea sunt o tendinţã inteligentã. O atitudine pozitivã, nevindicativã şi care nu se grãbeşte sã condamne, o atitudine de necondamnare—aceasta e lucrarea virtuţilor. Aceasta e ţinta—şi atât dacã s—ar realiza, ar fi peste puterile umanului. Creştinismul nu porunceşte ‘iubirea’ ca rãspuns afectiv la calitãţi închipuite, ceea ce ar însemna sã cultive iluzia şi amãgirea.
Rãspunsul afectiv, ca tendinţã a unicitãţii persoanei, nu poate fi poruncit, nici universalizat. Lucrarea inteligenţei, însã, poate duce la o atitudine raţionalã de deschidere şi de necondamnare.
Iubirea Noului Testament nu se referã la trãire, ci la fapte; conteazã mai mult strãdania. Fãrã fapte, agapé nu e ‘moartã’ în sensul cã e doar sentiment—ci în acela cã e doar vorbã. Agapé are primatul ascetic în sensul cã e direct mântuitoare, mântuieşte nemijlocit. Ceea ce porunceşte Iisus e aceastã simpatie, cordialitate şi deschidere; altfel, nici El nu avea pentru toţi trãirile afective produse de Lazãr şi de ucenicul misterios. Existã diferenţieri legitime. Însã Iisus spune cã iubirea afectivã, iubirea ca sentiment o simt şi cei rãi; ceea ce îi deosebeşte pe ucenici e simpatia, caritatea.
‘Iubirea’ poruncitã de Iisus nu e eros—ci deschidere, caritate, milã. Creştinismul e o religie a milei—ca şi budismul—ceea ce Schopenhauer vãzuse—şi mai cu profunzime decât Islamul, la care caritatea e distorsionatã de intruziuni ale comportamentului reptilian. Ceea ce porunceşte Iisus e caritatea, compasiunea, mila—ca fapte. Nu altceva poruncise Dumnezeu prin Isaia şi ceilalţi profeţi ai VT.
Aceastã milã e calitativ diferitã de iubirea nupţialã, de eros, cãreia Ap. Pavel îi acordã întâietatea fiinţialã şi o numeşte Sacrament. Ceea ce porunceşte Iisus e ca ucenicii Sãi sã fie milostivi cu toţi, sã fie nevindicativi şi caritabili. Nici vorbã de deliruri de umanitarism extravagant—ci, aşa cum spune Avva Evagrie, ‘blândeţe’, îngãduire, cordialitate, urbanitate. Iisus nu cere nimãnui sã se strãduiascã sã simtã ceea ce nu simte.
Sf. Pavel, teologii VT pot inspira simpatie; nimeni nu îi cere creştinului sã îi ‘iubeascã’ aşa ca pe cei apropiaţi lui.

Mai existã şi împietrirea ideologicã a auto—îndreptãţirii; Dostoievski şi Tolstoi perorau cu destoinicie despre iubire, însã nu îi iubeau nici pe aceia din jur, ba chiar le fãceau rãu. Iubeau pe toatã lumea, fiindcã erau incapabili sã îşi iubeascã aproapele. De aceea, cuvintele despre lucruri înalte sunt fãrã rost. Cei doi romancieri ruşi se credeau pedagogii omenirii—şi erau ei înşişi familişti execrabili. Croiau incontrolabilul—şi le scãpau controlabilul şi tangibilul.
NT recomandã numai o simpatie criticã, nu afectarea de sentimente inexistente sau scornirea lor. În Epistole, Apostolii tunau şi fulgerau. La fel şi Sf. Ioan. La fel şi autorul, cine va fi fost, al ‘Apocalipsei’. Scrierile NT aliazã simpatia cu francheţea; şi ambele au savoare. Fiindcã autorii NT ştiau ce fac şi ce spun.
NT cuprinde învãţãturi despre filia, agapé/ caritate, eros; cu privire la acesta din urmã, existã şi reticenţa—în context misionar, la Iisus (însã Apostolii aveau sã cãlãtoreascã împreunã cu soţiile)—în context eshatologic, la Sf. Pavel (iminenţa eshatonului)—precum şi recomandarea—îndemnul Ap. Pavel, cãtre soţi—şi instituirea cãsãtoriei ca Tainã creştinã.
Cum e şi firesc, învãţãtura publicã a creştinismului s—a axat pe recomandarea şi educarea caritãţii, a milei; în plus, majoritatea scrierilor asceticii creştine reflectã experienţa cãlugãreascã—şi nevoile mediului monastic—aşa cum sublinia Arhim. Teofil.
Dar dacã în mediile monastice erosul e absent, nu înseamnã cã nu existã.
Iisus era mult mai înfuriat de devierile evlaviei, decât de ale erosului—iar farizeii şi teologii vremii îl înfuriau mai mult decât prostituatele. Aşa cum scriu Berdiaev, Evdokimov şi Tresmontant, nu rãtãcirile erosului sunt calul de bãtaie al Lui Iisus. Dimpotrivã, sunt cele tratate cu relativã îngãduinţã. Creştinismul NT nu e o vestire a moralismului sexual, a intransigenţei virtuoase; atenţia Lui Iisus e îndreptatã mai ales cãtre rele mai mari. Pe Iisus îl interesau bolile şi devierile religiozitãţii, ca şi ale socialitãţii, mai mult decât acelea ale erosului. Fobia sexualã e o pervertire a creştinismului, transformarea lui ilicitã într—un moralism anost.

Alte nume ale caritãţii creştine sunt ‘blândeţea’ (Avva Evagrie), mila. Aceastã caritate e o lucrare, o virtute. Ea asaneazã mintea.