Pe vremea adolescentei mele, genealogia satanismului metal insemna mai intai europeni King D./ M. Fate, Venom, C. Frost, Bathory—asadar, danezi, englezi, elvetieni, suedezi—cu un al doilea val (Morbid A., Deicide, Slayer)—si un al treilea (Marduk, etc., cei care faceau valuri in prima jumatate a anilor ’90).
Dar e remarcabil ca turnura satanista a metal—ului a fost aportul exclusiv al unor europeni—scandinavi, englezi, elvetieni. Al doilea val inseamna numai americani—si un minus de inventivitate muzicala, chiar un regres in privinta originalitatii. Al treilea val a avut ca emblema metal—ul violent al scandinavilor—ceea ce e stiut drept black—supralicitare facuta necesara de faptul ca subiectele oculte, generalizandu—se, au devenit patrimoniul mediului metal. O ierarhizare descrescatoare ar arata asa: Bathory, Venom, King D./ M. Fate, C. Frost.
King D. am inceput sa ascult tarziu, la 34 de ani, si i—as caracteriza drept NWOBHM parodic—adica, speed (parodie asumata, cu toate ca bufoneria poate fi interesata, servind ca diversiune, pentru distragerea atentiei de la scaderile muzicale, carora le serveste drept paravan); mai multe cantece Venom le stiam, drept cover—uri, asadar numai cantate de altii, de la 16 ani, cand ma fermecau; englezii le sunt net superiori danezilor, si nu numai ca originalitate—si curaj. C. Frost mi se par neconvingatori si cazniti, afectati si sumari (dar cu un prestigiu nemasurat, cumva la antipodal bagatelizarii necrutatoare a probabil mai interesantilor Venom, ale caror cantece macar pot placea, si care n—au dus lipsa de idei)—dar poate ca imi voi revizui evaluarea aceasta.
Bathory sunt de departe cei mai interesanti din genealogia aceasta—si ceea ce deceptioneaza intrucatva e cizelarea un pic convenita.