Natura reala a filozofiei e nu sa enunte—sau sa asocieze idei—nu o filozofie a enuntului, apodictica—ci sa argumenteze—si sa elucideze, explice, analizeze.
Caci natura filozofiei nu e sa enunte, pur si simplu, elementele unei viziuni, sau ‘temele’ unei gandiri, ci sa analizeze, sa discute subiecte, elucidand, progresand—sa argumenteze, sa convinga rational. Argumentatia filozofica nu e o conventie, o formalitate, ci insasi caracteristica demersului.
Cred ca primul filozof european la care primeaza, in mod deliberat, vrut, constient, enuntarea unei viziuni—in defavoarea argumentarii—e Spinoza; la el, preocuparea e nu de a argumenta convingator rational, ci de a descrie sintaxa propriei minti in actul intelegerii naturii si a realului. Nu e vorba despre caracterul mistic sau religios—existent, inainte, la platonicieni, mistici, ocultisti, ermetisti, etc., nu aceasta e miza—ci intentia de a da o expunere cuprinzatoare a ceea ce e trait, gandit, simtit, etc.. Spinoza intoarce spatele argumentarii; el are nu subiecte, ci viziunea, intelegerea proprie, de propus.
Inca o data, vorbesc despre intentie, ma refer la gestul deliberat, constient.