E inadecvat atât să nu observăm greşelile marilor filozofi (uneori, patente)—cât şi să zăbovim asupra lor, glosându—le, să facem caz de ele—să ne poticnim de erorile acestora, să ‘facem un capăt de lume’, e un principiu greşit de interpretare, şi potrivnic comprehensiunii obiective, nediscreţionare—ambele tendinţe există, şi înclină mintea, sau o tentează.
O tendinţă e de a încuviinţa în vrac ideile şi remarcile unui filozof—de a nici nu observa greşelile—şi cât e numai ipotetic, discutabil, parţial adevărat, etc.. O alta e de a zăbovi asupra greşelilor, de a se poticni de ele, de a le glosa, când ele sunt neimportantul; m—a ajutat să mă gândesc la Simmel, Montaigne, Montherlant, la ‘lectura existenţială’, angajată. E o lucrare de diferenţiere a înţelegerii, de afinare şi asumare a ei, de trecere la o treaptă de maturitate, la care glosarea erorilor altora e zadarnică. Trebuie, dimpotrivă, să fim conştienţi că şi marii filozofi greşesc—însă să nu ne cantonăm în această observaţie, să nu ne poticnim sau demoralizăm din această cauză, înfăţişându—ne plaja cu epave ….
Reflecţii care mi—au fost inspirate de o teză bergsoniană: ‘Religia e o reacţie de apărare a naturii împotriva reprezentării, prin inteligenţă, a inevitabilităţii morţii’; am spus că teza mi se pare flagrant falsă, contrazisă de orice studiu al religiilor altele decât monoteismele principale şi religiile ‘eroice’ (dacii, Valhalla). Multe religii nu mizează pe retribuiri postume.
Dar există tendinţa de a rămâne la analiza greşelilor, dându—le o importanţă necuvenită, ireală, subliniindu—le, retorică a stângăciei.