Romanul, credea Gracq, nu e maniabil critic—spre deosebire de poem—insa ar trebui sa fie (romanul e nemaniabil nu prin natura lui, nu in mod esential, ci prin insuficienta vremelnica a criticii, prin inadecvarea temporara a acesteia); Gracq se referea la poezia moderna, cred (si, prin extensie, la formele lirice similare ale celor vechi), si nu la epopeile antice, romane in versuri.
Ímaginatia afectiva’(suscitata, de ex., de catre o descriere) nu inseamna arbitrarul, neconvingatorul aleatoriului—‘partea ramasa imaginatiei cititorului’nu ar trebui sa insemne arabescurile intamplarii.
Exista si romane rememorate (chiar Beyle, deasemeni M. Caragiale).
Anvergura transmisiei trebuie semnalata, nu mascata, camuflata, drapata.
‘Panta secreta’a subiectului e, vrea sa spuna Gracq, o panta manifesta, decelabila, obiectiva; la fel, probabil, pentru ínlantuirea brusca a unei idei, sau mai degraba a unui sentiment’(numai ca nu inteleg daca se refera la elementele operei, sau la ceea ce ea suscita in cititor …).
Gracq spunea ca romanul nu e o arta a limbajului—cizelarea stilului nefiind, probabil, secundara, dar nici originara (si revine asupra ideii, cu ímaginea exigenta’). Romanul nu provine in mod direct din limbaj. E un act al imaginatiei.
Literatura este articularea sinelui. Iesirea eului din indistinct—si larvar.
Emotia cititorului de romane e de fiecare data ó experienta de neinlocuit’—nereiterabila, irepetabila (dar nu stiu daca se referea la recitire).
Órganizarea operei’ii e, daca nu extrinseca, secundara—primeaza ‘materia’, pentru care Gracq avea un simt special si, numind—o, ii dadea o acceptie aparte, conotatii noi; ‘secretul scriitorului’e çalitatea materiei intrebuintate’, utilizate.
Iar experienta de neinlocuit e altceva decat placerea nesubstituibila.
Critica devine ‘mai adevarata’cand e una a detaliilor, cand se limiteaza, cand isi circumscrie subiectul. Generalizarea survine, in critica, cu pretul exactitatii—care e, de fapt, scopul criticii.