Ipoteza lui Malebranche e caracterizata de aceeasi aparenta artificialitate, ca si filozofia lui; nu e deloc evident ca puterea, lucrarea proprie, presupune sau denota ceva dumnezeiesc, iar atribuirea unei puteri, atribuirea a ceva dumnezeiesc. Sistemul lui se intemeiaza pe aceasta petitie de principiu, pe care Malebranche o da drept evidenta prima, drept fapt fundamental, origine a filozofiei lui. Cred ca e o greseala. (E, deasemeni, o atitudine flagrant antistiintifica.)
Malebranche credea ca ocazionalismul e necesar din cauza ca atribuirea mintala a puterii revine la atribuirea a ceva dumnezeiesc. Or, nu e asa. Ipoteza malebranchiana seamana, prin literalism, mai degraba cu o frica nevrotica, un blocaj, o conditionare—fiind, in plus, si net antistiintifica, asa cum am spus; ocazionalismul e analiza lui Trasnea—analiza a realului (care e, de fapt, ‘idealul’)—de unde, caracterul iluzoriu, impalpabil si abstract. Meritele de rationament nu i le cunosc—dar intemeierea, principiul religios al ocazionalismului, mi se pare neconvingator.
A atribui putere inseamna a atribui ceva dumnezeiesc, a recunoaste o caracteristica dumnezeiasca; aceasta ipoteza a lui Malebranche mi se pare o petitie de principiu, un argument emotional sugerand circularitatea nevrotica. Prin asa ceva, gandirea devine boanta, propria ei contrafacere.